IronMan Barcelona – Making it possible (2/2)

Înainte de a începe să citești aventura mea, aș vrea să-ți spun că m-am mutat cu cățel și purcel 🙂 aici: http://vladtanase.ro/.

Sper să-ți placă noul meu blog și să creăm astfel o trainică legătură.

P.S. Blogul de pe care citești aceste rânduri va fi șters în curând așa că te aștept în casă nouă! 🙂

 

Ziua cursei

Pe la ora 05:00 mă trezesc. Mănânc două banane şi un baton de seminţe de cânepă cu cacao, apoi adorm la loc. Pe la 06:30 mă trezesc din nou, de data asta definitiv. În patul de lângă mine, Antoni de-abia deschide ochii. „Ai dormit bine, mă?” mă întreabă. „Da.” îi răspund şi chiar nu îl mint, am dormit foarte bine. „Măcar tu, că io… M-am perpelit de zici că io concurez.” Mă bufneşte râsul. Plecăm către zona de start a probei de înot.

Ca element de noutate faţă de ediţia anterioară, spaniolii au implementat conceptul de „rolling start” la proba de înot. Concret, nu ne mai dăm pumni şi picioare în coaste bulucindu-ne toţi odată în apă, ci fiecare dintre noi se va aşeza într-o coadă, în zona celor care estimează că vor obţine un timp similar. Adică exact ca la maraton, fiecare după puteri, timpul fiecăruia fiind cel înregistrat de la momentul trecerii pe sub poarta de start (timpul net).

Ajung în tranziţie pentru ultima oară astăzi ca simplu înscris la cursă. Data viitoare când voi fi aici, voi fi terminat înotul şi apoi bicicleta…sper… Reumflu roţile care şi-au pierdut din presiune pe timpul nopţii şi las pompa la organizatori care o numerotează pentru a o putea recupera după concurs. Las totodată şi punga albă în care mi-am lăsat lucrurile pentru după concurs şi în care am avut neoprenul (că doar nu veneam îmbrăcat cu el până aici).

Cu două ceasuri (la fiecare mână câte unul), mă îndrept către zona de încălzire. Am un ceas pe care l-am împrumutat şi care ar trebui să mă ţină toata cursa şi ceasul meu vechi pe care-l voi utiliza pentru alarmele de hidratare/nutriţie. Ezit puţin în a intra în apă la încălzire, pur şi simplu valurile nu ma îmbie la asta. Îmi fac însă curaj şi intru. Instantaneu simt cum costumul de neopren mă strânge atât de tare încât nu mă lasă să respir. Uşor, uşor mă acomodez însă cu apa; mă felicit şi acum pentru decizia de a testa apa înaintea probei de înot. Dacă nu aş fi făcut asta, m-aş fi blocat atunci când nu trebuia: la start-ul probei. Când dau să ies din apă, având apa până mai sus de glezne, mă pocneşte un val care după ce „îmi trage preşul”, dă cu mine de pământ de mă ameţeşte puţin. Mă ridic mândru sperând că nu m-a văzut nimeni dar observ pe lângă mine numai „raniţi”… Urmează măcelul…

---

Înotul

Antoni mă lasă, pleacă numai el ştie unde. Mă îmbrăţişează, mă pupă şi îmi spune nişte cuvinte de îmbărbătare care rămân doar ale noastre; îi citesc însă frica pe faţă, nu ştiu de ce…aşa îl simt. Poate că este de la faptul că i-am spus înainte de concurs că vreau să supravieţuiesc la înot, să pedalez cum pot de bine şi să alerg mâncând pământul…

Mă poziţionez în coada de la start, în grupul de 1:50 cred (nu mai reţin exact intervalul) şi aflu de la crainic că la acest concurs sunt mai mulţi sportivi din UK şi Mexic decât din Spania ?!?. Intru în vorbă şi cu un nene de-o seamă cu tata, care îmi spune că este primul lui triatlon…mda…

Primii pleaca profesioniștii, barbații și apoi femeile. Ușor, ușor ne punem în mișcare și noi, muritorii. Ajung sub poarta de start, dau drumul la ceasuri și sar în apă. După 2 m de la țărm, apa devine foarte adâncă și mă gândesc că neoprenul meu n-a mai văzut apa de cam un an.

Fac o paranteză pentru a vă spune că traseul descrie un „L” aproximativ: înotăm câteva sute de m în larg, apoi ocolim o baliză pătrățoasă prin dreapta, după care traseul merge paralel cu țărmul. În continuare trebuie să ocolim alte două balize pătrățoase prin stânga pe o porțiune de câteva sute de m care ne duce în larg, apoi facem stânga după cea de-a doua baliză și continuăm iarăși paralel cu țărmul. Într-un final, o ultimă baliză pătrățoasă trebuie ocolită tot prin stânga, ultima porțiune de câteva sute de m urmând a ne purta spre țărm. Nu știu dacă ați înțeles ceva :), așa că sumarizez: traseu în L, o singură baliză (prima) de ocolit prin drepta, restul trebuie să îmi stea în stânga în permanență. Asta era bine pentru că eu respir la două brațe, pe stânga și deci aveam mai mereu contactul cu traseul. Valurile însă aveau alte planuri. Partea rea cu respirația pe stânga era că, pe prima latură lungă a L-ului, „gustam” din toate valurile. 🙂 Mergem mai departe. La fiecare 500 m sunt balize mai mari, mai înalte, inscripționate cu distanța. Bune astea.

Înot în ritmul meu, dar se pare că m-am subestimat puțin. Încep să depășesc concurenți căutând în același timp un concurent mai rapid care să mă „tragă” puțin. Nu de alta, dar eu sunt tot mai des „mângâiat” pe tălpi de alții care fac drafting. 🙂 Nu spun că nu există acel înotător mai rapid decât mine :P, dar eu nu l-am prea găsit. Am beneficiat de avantajele drafting-ului pentru maxim 500 m.

Apa îmi intră în ochelari și după câteva opriri scurte pentru a-i ajusta, constat că ceva nu e în regulă cu ei…sau poate cu mine. Mă ustură puțin ochii și simt apa din ochelari cum îmi joacă la fiecare respirație, ignor însă situația asta. Până la urmă nu ajung nicăieri dacă mă tot opresc; și uite cum învăț să înot cu apă în ochelari! 🙂 Însă mi-e tot mai greu însă să zăresc balizele de 500 m ca să reperez direcția și progresul făcut. Îmi dau seama că dificultatea provine de la dimensiunea valurilor. Încet, încet deprind obiceiul de a căuta balizele atunci când sunt sus pe val.

Înot și îmi dau seama cât mai am de învățat. Tehnica mea este puternic denaturată dar înaintez destul de repede (nu mă întrebați cum vine asta). 500, 1000, 1500, 2000 m. Deși am rulat costumul foarte bine pe mine, încercând să elimin orice cută și să fac astfel încât „să nu mă țină” în mișcări, îmi simt umerii obosiți. Reduc însă mișcarea de împingere mult spre în față a brațului preferând o cadență mai mare și o limitare a mișcării de rotație a corpului în apă. Mă simt iarăși bine. La 3000 m îmi dau seama că de-abia acum simt că m-am încălzit, că aș putea înota la nesfârșit. Crema aplicată pe ceafă înainte de concurs își face bine treaba, zero frecare.

Mai am vreo sută de m și brusc aud alarma ceasului, cea presetată pentru 500 m. Deci clar, am înotat mai mult de 4000 m, asta este… Ajung la mal de unde câțiva voluntari ne agață și ne scot din apă semn că nu sunt eu prea diliu, valurile chiar sunt mari. Afară din apă mă apuc să-mi dau jos neoprenul, dar mai întâi trebuie să dau jos ceasurile. Operațiunea mă determină să mă uit la ceas înainte de a porni tranziția: 1:30 și eu am impresia că din greșeală am oprit ceasul cât încă înotam. Nu, e timpul real, unul foarte bun pentru mine. Cut-off time-ul pentru proba de înot era de 2:20. Urmează T1 și proba de bicicletă.

---

Bicicleta

Mă dezmeticesc și, cu neoprenul dat jos până la brâu, mă îndrept către T1. Mă eliberez de costum, cască și ochelari pe care le pun în punga cu lucruri pentru bicicletă (după ce în prealabil le-am scos, evident) și, gata echipat, mă duc la culoarul J unde mă așteaptă „avionul”. 🙂

Traseul la bicicletă va descrie 3 bucle, 2 dintre ele mai mari, de circa 75 km/bucla și alta mai mică, de 30 km. Mai avem o porțiune de 3 km de la tranziție către strada principală, pe care trebuie s-o parcurgem la plecare și la întoarcere, total 6 km. Cum am spus, sunt 6 km de drum îngust, cu curbe de 90 grade, guri de canal și limitatoare de viteză. La briefing am fost avertizați să rulăm încet și cu răbdare pe-aici, iar eu asta fac acum, la plecare.

Ies la strada principală care începe cu o urcare scurtă. Atmosfera este foarte tare, de-o parte și de alta a drumului stau spectatori care încurajează pe limba lor. 🙂 Sunt fresh și încep să împing cu putere. Depășesc tot mai mulți concurenți dar observ că centura de HR nu funcționează… Asta nu-i bine pentru că nu pot să-mi monitorizez exact efortul depus, trebuie să merg pe „feel”. Dar trebuie să mă adaptez, asta e. Aveam să stau preț de 13 ore în zona de efort anaerob, nu știu cum am reușit, de unde atâția carbohidrați. Sau poate am ars grăsimi extrem de eficient, e de studiat problema.

Împing cu putere, mănânc și mă hidratez. Ajung la punctul de întoarcere pentru ultima tură (cea scurtă) și îmi spun că mai e puțin până la punctul de întoarcere pentru prima tură lungă, în care mă aflu. Dar mai e :), și tot așteptând cotitura asta, încep să mă demoralizez puțin. După vreo 40 km întorc și mă simt puternic, am rulat cu o medie de cam 33 km/h. Îmi văd de ale mele, depășesc. Ceasul îmi spune că am o medie bună, iar eu am impresia că vântul asta este doar în mintea mea.

În apropiere de finish-ul primei ture, urmează niște urcări pe care le zăresc în depărtare. Priveliștea însă îmi taie răsuflarea: în dreapta am Mediterana care parcă a devenit tot mai nervoasă, stânga-mi este plină de stâncă iar în față am vântul 🙂 și farul din Calella care stă străjer. Pe ultima urcare îl văd pe-al meu ca bradu’, sta în picioare cu steagul întins și „Hai Valdone, du-te tată, arăți bine!”. Nu știu cât mă amuză când îl vad așa, în tricoul lui cu „Ironman Support Crew” și steagul fluturând, și cât mă îmbărbătează. 🙂 Pe coborâri îi văd pe toți odihnindu-și picioarele fără a mai pedala, eu însă rulez cu maximum de putere încercând să suprim orice instinct de autoconservare. Vreau sub 6 ore la bicicleta și, după timpul de la proba de înot, știu că pot.

Încep ce-a de-a doua tură și, pe una dintre urcări, trece un concurent pe lângă mine. Apoi doi, trei, patru. Mai mult îi aud decât îi văd și nu exagerez când spun că rulau cred că cu 40 km/h pe urcările alea. Sunt profesioniștii, îi recunosc după numerele roșii. Poate și de-asta este Ironman-ul o proba atât de faină: pentru că este una dintre probele unde amatorii concurează cot la cot cu profesioniștii.

Picioarele simt că îmi obosesc și mă paște și o problemă…fiziologică…mică… :)) Îmi spun că trece dar nu trece. :)) Tot aștept următorul punct de alimentare/hidratare, să mă pot duce la o toaletă. Mă ia și foamea grav dar nu merci, nu mai vreau smochine. Vine următorul punct dar îmi zic că rezist până la următorul. Situația devine tot mai gravă pentru că și media mi-a scăzut destul de mult, asta e. În acel moment m-am dezbărat de orice obiectiv final de timp; mi-am spus foarte franc că am venit aici să termin, să-mi îndeplinesc un vis, după ce am parcurs un drum sinuos. Până la urmă, unul dintre concurenții cu care vorbeam înainte de concurs avea dreptate când îmi spunea: „You know what’s nice when you do your first IronMan? The fact that you have your PR guaranteed.” 🙂

După ceva mai bine de 100 km întorc la jumătatea turei 2 și mă îndrept către Calella. Ajung la punctul de alimentare/hidratare și mă dau jos de pe bicicletă. Dă-i cu banane, dă-i cu batoane, îmi fac și stocul pe bicicletă, schimb bidoanele. Mă duc la toaletă și în timp ce bretelele trisuit-ului trosneau disperat fiind să mă dezbrac (presat de „problemă” :))), mai iau o decizie capitală: ultimul concurs în body-ul ăsta, îmi iau deux pieces. :)))

Reîncalec pe armăsar și dă-i bătaie. Oprirea și golirea mi-au odihnit picioarele așa că reîncep să rulez cu peste 30 km/h. Mă conving că vântul este pe bune, că nu mi se pare mie că ma bate-n freză. Chiar bate și bate din față. Știu…toți zicem asta: „Mamă, ce vânt! De-aia am mers prost, altfel rupeam…”. Am vorbit după concurs cu un nene care s-a calificat la Kona pentru 2016 și se pare că până și pe el l-a rupt, deci vântul a bătut, a fost pe bune. Mi-am asumat un risc trăgând tare pentru nivelul meu la bicicletă (estimez că am stat tot traseul în zona de efort anaerob) știind totodată că asta mă va afecta la alergare, dar am făcut-o. Consider că nu o puteam lăsa cu mult mai moale având în vedere cut-off-ul la bicicletă, astfel încât să mă menajez și mai mult pentru alergare.

Începe iureșul pe măsură ce mă apropii de finele celei de-a doua ture. Antoni este la datorie, iar ultima tură, cea scurtă, este doar o formalitate. O parcurg încercând să încetinesc puțin ritmul și să îmi odihnesc picioarele pentru a face trecerea la alergare mult mai facilă.

06:06 timpul la bicicletă, iar cele 6 minute în plus față de cele 6 ore avute în plan, sunt pierdute pe acea porțiune de 6 km în total. Oricum, mie îmi dă puțin cu rest când mă gândesc la cut-off time-ul de biclă: 6,5 ore (după cele 2:20 de înot); practic eu eram obligat să termin bicicleta în cam 7,5 ore având în vedere că eu „câștigasem” cam o oră la înot (terminasem în 1:30 vs 2:20 timp limită). Să zicem că mie mi-era ușor, dar poate unui înotător mai slăbuț… În fine, trebuia să mă pregătesc de alergare. Cam asta mai rămăsese.

---

Alergarea

Ajuns în tranziție, îmi parchez bicicleta și îi mulțumesc cu voce tare pentru că m-a adus până aici. Alerg în cortul unde am chestiile pentru alergare. Beau o fiolă de magneziu, îmi iau centura de hidratare, burdușesc centura cu geluri și plec repede. Antoni mă filmează de peste un gard și îmi spune că trebuie să mă reglez cu pace de 6 min./km și să mă pun la somn. :)) Dar acum, după bicicleta asta, totul devine tot mai greu.

Încep să alerg într-un ritm bun pentru starea în care mă aflu. Totul avea însă să se degradeze în curând. Traseul de alergare presupune 4 ture de câte circa 10 km din care o mare parte se desfășoară într-o zonă a falezei care nu îmi place deloc. Mai mult, odată cu lăsarea serii zona asta este și destul de slab iluminată. Cu toate astea, cei aproximativ 3 km de pe fiecare tură, care ne poartă pe lângă zona de finish plină de spectatori este magică și compensează pentru ceilalți 7 km dezolanți.

Sunt câțiva care aleargă destul de bine, prea puțini însă. În curând rămân singur printre toți ceilalți concurenți împreună cu care formez o mare adunătură de zombies. Fiecare își târăște ce poate și se mișcă așa cum mai poate. Dar niciunul nu dă semne de disperare, fiecare își face treaba încet și sigur. Am timp să îi observ pentru că pace-ul meu s-a degradat într-un ritm accelerat. După cum spuneam, mă așteptam la asta, bicicleta își ia tributul.

Prima tură a trecut cel mai greu…de ce? Pentru că ceasul împrumutat, cel care trebuia să-mi înregistreze toată cursa mi s-a oprit încă de la proba de bicicletă. Am apăsat din greșeală butonul de oprire a probei de bicicletă și am pornit T2, apoi alergarea. Una peste alta, cert e că acum, deși ceasul îmi indică pace-ul, nu știu câți km am parcurs pentru că practic, proba mea de alergare a început cât eu încă pedalam. În fine… Am impresia că alerg de 5 km când de fapt am 2 km, iar voluntarii mă trezesc aruncându-mi cruda realitate fix în față. Și doare…doare mai mult decât mă dor toți mușchii picioarelor, pe care îi simt blocați și pe care nicio fiolă de magneziu sau pastilă cu sodiu nu mi-i mai descleștează. Dar sunt 100% prezent și concentrat pe proces. Îmi spun „OK, de-acum pace-ul mi s-a dus dracu’. Ce e de făcut? Să continui, nu am altă alegere.”. Port mânecile de răcorire pe care le-am purtat și la UltraBalaton și de pe care Emilian îmi spune chestii motivaționale. Dar jur că nu am nevoie să apelez la ele. Nu în cursa asta. Antoni mă așteaptă pe o bancă. Iese în calea mea și aleargă. Îmi spune: „Asta e surpriza mea pentru tine.” și îmi arată cu degetul mare spatele său. Și-a imprimat niște cuvinte care și acum când mi le amintesc, îmi provoacă emotii. Cuvinte frumoase, din suflet. Însă acele cuvinte nu mă fac să alerg mai tare așa cum vrea el, ci mă fac să plâng. Am acumulat multă tensiune până acum. Toți aștia 3 ani, tot drumul ăsta. Toate astea m-au marcat așa cum o face și el acum. Mă ia în brațe, se abține, îl vad. Plec mai departe.

Ajung iarăși aproape de linia de finish și iureșul de-aici mi se dezvăluie în toată splendoarea lui. Depășesc oameni trecuți bine de 50 de ani, oameni supraponderali. „Everything is possible” este una din maximele IronMan. Așa este, oamenii aștia o dovedesc pe deplin. O tipă suită pe un gard ne încurajează pe fiecare în parte: „Great job, Vlad. Extraordinary effort, keep going mate.”.

Intru în a doua tură și pe măsură ce îmi târăsc hoitul, mă tot opresc pentru câteva momente la punctele de alimentare/hidratare. Bureți cu apă rece și ceva Cola, astea mă dezmeticesc pentru un timp. Mă văd iarăși cu Antoni căruia îi dau ceasul care îmi măsoară cursa, nu mă mai interesează pace-ul, știu că este sărit bine de 6 min./km. În schimb el îmi dă o foaie scrisă de mână. „Mai ia niște energie, Vladone.”. Sunt câteva cuvinte din partea lui care prefer să rămână și ele ale noastre. Trece și tura asta.

Se lasă întunericul. Alerg dar parcă sunt în reluare. Totodată, sunt tot mai tentat să merg, iar asta nu e bine. Îmi impun să alerg așa cum pot preț de 9 minute și apoi să merg 3 minute. Nu mă întrebați de ce cifrele astea. Am încercat să mă păcălesc puțin cu astfel de debușee, știu prea bine cum funcționez. Știu că dacă recurg la astfel de strategii, îmi iese mult mai bine. Astfel, „mă trezesc” alergând încet, dar alergând, preț de 10-15-20 minute. Atât cât să treacă și tura a treia.

Intru în ultima tură. Sunt doar 10 km cei care mă despart de realizarea unui vis. 10 km pe care i-am facut de atâtea ori până acum, în curse și antrenamente. Dar acum e altfel. Deși până acum îmi doream să se termine mai repede, acum parcă nu mai vreau asta. Nu, deși mă chinui, nu vreau să se mai termine. Simt că, cursa asta e a mea, că îmi aparține cumva și nu vreau să treacă. Ciudat sentiment. Fartlek-ul de 9 minute alergare/3 mers de-abia mai funcționează, sunt tot mai obosit.

O concurentă mă încurajează în timp ce o depășesc. Este foarte fericită. O privesc mirat și încerc s-o îmbărbătez și eu la rându-mi. Îi spun că mai are puțin, câțiva km și gata. Dar mă „lovește” spunându-mi că mai are încă două ture… Era la a 2-a și mergea. Și era fericită. Mi se pare incredibil, aș vrea să pot fi și eu așa. Mă bucur și eu, dar nu pot fi așa de fericit când știu că mai am mult dintr-o cursa și eu de-abia mă mișc. Oameni.

Antoni îmi dă o altă foaie de hârtie. Nu știu de unde le scoate. Aveam să aflu după concurs că toți ai mei au stat cu sufletul la gură pentru mine și că el a purtat în permanență legătura cu ei informându-i asupra stării mele deplorabile. Vă plictisesc cu câteva cuvinte pentru că vreau să le citiți. Sunt cuvinte adunate de Antoni de la ai mei. Parinții mei, iubita mea, sora mea, prietena noastră. Cuvinte simple, poate fără rost sau sens în oricare altă situație, nu și acum însă. Vreau să vedeți (cei care încă nu ați simțit asta deja) cum o înșiruire de litere venite însă de la persoane care contează, te pot stimula să reușești imposibilul, să tragi de tine nu pentru tine, tu ești poate de mult în urmă. Dar să tragi pentru ei, să îi „vezi” practic acolo spunându-ți acele cuvinte. Stresul, oboseala fizică și psihică, tensiunea te pot aduce în stări de-astea. Este unul dintre motivele pentru care prefer anduranța. Iubita mea care tocmai încheiase primii ei 10 km la MIB îmi spune de pe hârtie prin mână lui Antoni că tocmai și-a depășit limitele, că eu sunt tot mai aproape să-mi împlinesc visul… Limite depășite după 10 km… Pare hilar dar așa este, am pățit-o și eu, pun pariu că și tu.

Sora mea îmi spune: „Cu fiecare pas ești mai aproape de visul tău!” și are dreptate, mare dreptate. Fiecare târșâit al picioarelor mele tot mai obosite mă poartă în direcția aia.

„Depășește-ți limitele și visul devine realitate!” îmi spune prietena noastră de-o viață, Lavinia. Mi-am depășit limitele de-atâtea ori în ăștia 3 ani… Fiecare lungime de bazin, fiecare km alergat sau pedalat…toate astea m-au facut mai puternic, mai determinat, m-au adus aici.

Mama și tata… „Cu fiecare gând suntem alături de tine, știm că poți, ești un învingător!”. Oare? Știu că-s lângă mine cu fiecare gând și știu că au încredere în ce pot și au încredere că pot. Nu o dată au fost martorii unor antrenamente dure care începeau cu mult înainte ca ei să se trezească, în unele weekend-uri când stăteam la ei, la Buftea. Și nu o dată m-au întrebat dacă nu cumva am răcit silindu-mă a nu știu câta oară să le spun: „Nu mamă, nu tată. N-am racit, e din cauza clorului din bazin.”. Dar sunt eu oare un învingător? Fără falsă modestie, nu sunt. Poate doar încăpățânat să refuz un eșec. Am și-acum acea hârtie, am s-o păstrez.

Pe ultimele sute de metri mă revad cu Antoni care îmi dă steagul României. Îl întind deasupra capului. Intru pe covorul roșu și spectatorii încep să scandeze. „Vlad from Romania! Vlad, you are an IronMan!”. Îl arăt cu degetul pe El, Cel de sus. E „vina” lui că sunt aici. Restul nu mai contează. 5:25 maratonul, 13 ore și 10 minute.

---

Acum înțelegeți cât de mult m-a ajutat omul ăsta? Cărat bagaje, glume, motivație, liant între mine și cei de-acasă. Și toate astea dacă mă gândesc la el ca la un om oarecare. Dar nu pot să fac asta pentru că l-am simțit acolo și pentru că poate el este și unul dintre motivele pentru care în cursa asta nu am avut niciun gând negru, niciun „De ce?”. Îți mulțumesc mult, Antoni.

Încearcă. Încearcă și tu. Nimic nu este imposibil, IronMan-ul nici atât. Desigur că-i greu, că trebuie antrenament, sacrificii… Dar cred că știm cu toții asta, nu-i nimic nou. Ce trebuie să fie „nou” este determinarea și încrederea în tine, încrederea că poți. Nu te compara cu alții, nu acum, nu în faza asta în care iei pentru prima dată contact cu magnitudinea unei astfel de încercări și a lucrurilor pe care le presupune. Nu. Compară-te cu tine, cel de ieri și pe măsură ce evoluezi compară-te cu tine, cel căruia îi tremura fundul dacă să se înscrie în hora asta sau nu. Vei merge mai departe. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună că e greu, decât pe cei care au încercat asta. Însă nu-i ignora nici pe ceilalți, ia de la ei acel drive pentru a le arăta că și ei pot, prin tine.  Vei reuși sau „You can do it.”. Așa spunea un clip despre IronMan. Are dreptate. Mulțumesc.