UltraBalaton 2015 – O lecţie de viaţă

Înainte de a începe să citești aventura mea, aș vrea să-ți spun că m-am mutat cu cățel și purcel 🙂 aici: http://vladtanase.ro/.

Sper să-ți placă noul meu blog și să creăm astfel o trainică legătură.

P.S. Blogul de pe care citești aceste rânduri va fi șters în curând așa că te aștept în casă nouă! 🙂

 

Începuturi

UltraBalaton-ul a plecat şi odată cu el şi-a luat şi tributul. Ore „pierdute”, încheieturi tăbăcite, bani cheltuiţi, sacrificii… Dar nu doar a luat, a şi dat înapoi, lăsându-şi amprenta asupra mea la un nivel extrem de profund. Durerile trec, mereu au trecut…dar schimbarea pe care a adus-o asupra mea, va dăinui pentru mult timp de-acum încolo.

Pentru a nu vă plictisi prea mult, aşa cum ştiu că o fac de fiecare dată :), am să încerc să împart rememorarea acestei aventuri la fel cum am facut şi cu traseul în sine. Astfel, cum cei 222 km au fost împărţiţi în maratoane şi semi-maratoane pentru a reuşi să gestionez din punct de vedere cerebral uriaşa distanţă, la fel voi împărţi şi aventura mea. Pentru că vreau să vă spun totul, de la cum am auzit de cursă, înscriere, antrenament, până la nutriţie, cursa în sine…totul…

Nu va fi plăcut, va fi poate plictisitor. Şi pentru mine a fost cam la fel, uneori, în cursă. Vor fi detalii, nu vor lipsi nici câteva faze amuzante. Dar mai presus de toate, aş vrea ca oricine este dispus să încerce aşa ceva, să ştie în ce se bagă şi să evite greşelile pe care le-am facut eu. Atât. Aşa că cine vrea să citească, îl invit să o facă. Să începem.

Au auzit de această competiţie de la Sofron Laurenţiu. El mi-a spus despre ea şi că ar vrea s-o facă, eu habar n-aveam că vecinii noştri unguri organizează asemenea petreceri masochiste.

UB2015Mi-a rămas în minte, dar cam atât. Timpul a trecut şi odată cu el eu am început să cresc distanţele parcurse în alergare. Într-un mod brutal şi prea rapid, aşa mi-au spus câţiva amici. Nu neg asta.

Aşa am ajuns ca, în locul multor competiţii mai facile pentru mine, să aleg cateva provocări la care simplul gând al participării să mă înfioare. Gândul m-a dus către cursa de care auzisem de la Laur. Asta şi pentru că urma să aiba loc la începutul verii, rămânându-mi timp suficient pentru antrenamentele aferente unei alte pietre de hotar pentru mine, care va avea loc în octombrie.

La sfârşitul anului 2014, am început să le pun pe hârtie. Şi am realizat că am 3 luni la dispoziţie pentru a mă antrena pentru provocarea din octombrie, apoi am 3 luni de antrenament exclusiv de alergare pentru a mă antrena pentru UltraBalaton, apoi urmează ultimele 3 luni de finalizare a planului de antrenament pentru competiţia din octombrie. Concret: 3 luni antrenament pentru triatlon, 3 luni exclusiv alergare, 3 luni pentru triatlon. Desigur, cu ceva pauze aferente. Dădea bine pe hârtie.

PlanM-am înscris. Am plătit şi cazarea care urma să fie la Club Aliga, locaţia de start şi finish a nenorocirii ăsteia la care tocmai plătisem taxă ca să iau parte. În ce mă băgasem? În cea mai lungă cursă de alergare pe asfalt din Europa Centrală, cursă care în ediţiile anterioare avusese 212 km, anul ăsta urma să aibă conform datelor iniţiale, „puţin” mai mult: 220 km. Dar urma să aibă şi mai mult, ajungem şi la asta… O singură tură, în jurul celui mai mare lac din Europa Centrală, dar o tură cred că ajunge.

22791_952945588060004_3342856784960520316_nub0Condiţii dure în accepţiunea mea, căldură, frig noaptea… Toate astea au facut ca, la ediţia din 2012 dacă nu mă însel, doar 35 de participanţi să reuşească să termine. Cursa fusese doar o singură dată câştigată de o femeie, niciodată în istoria de 9 ani a concursului câştigătorul nereuşind să-şi apere titlul. Mie mi-era îndeajuns pentru a visa urât noaptea. Şi nu glumesc. Nu o dată m-am trezit fleaşcă, în miez de noapte, din cauza acestei curse. Niciodată în coşmarurile astea nu reuşeam să termin cursa. Prima dată eram la jumătatea ei şi cedasem fizic, de epuizare; mă târam şi apoi leşinam. A doua oară se făcea că, clacasem psihic şi abandonasem, iar apoi, în drum spre casă, mă simţeam cel mai josnic om. A fost atât de real… Dar a fost şi ultimul coşmar de gen. În fine…

Curiozitatea m-a îndemnat să analizez listele cu înscrişi, în speranţa identificării altor români la fel de duşi cu pluta. Am rămas uimit de numărul acestora, care creştea de la o zi la alta… Dacă iniţial eram pe liste doar eu şi cu Andrei-Doru Paţa, odată cu trecerea timpului ne-am strâns 7: Andrei-Doru Paţa, Aris Necula, Dragoş Roua, Ovidiu Popescu, Andras Szell, Csomortáni Attila şi eu. Iniţial, intrasem în „horă” asta cu Doru, însă naşterea lui Craig Alexander de România :), i-a dat puţin planurile peste cap aşa că a fost nevoit să amâne participarea la acest event. Ovidiu săracu’, a suferit o accidentare urâtă înainte de concurs cu ceva timp, accidentare care a necesitat o intervenţie chirurgicală… Păcat… Am rămas noi, restul…cei care mergeau acolo încercând să se pregătească cât mai bine pentru lupta cu ei.

Cu Florin şi Dragoş aveam să leg o frumoasă prietenie încă dinainte de concurs. Îi ştiam dinainte oarecum. Pe Dragoş, cu al său Connect Hub, îl cunoscusem la CIA. Un om cald, carismatic, de un magnetism pătrunzător. Cu Florin schimbasem câteva vorbe înaintea unor concursuri, nu-l „simţisem” cum e ca om, probabil din cauza locului de muncă. 🙂 Îl urmăream însă şi pe Facebook, aşteptând de fiecare dată să vad ce rezultat, incredibil după standardele mele, a mai reuşit să scoată la vreun concurs.

De Aris simţeam deja că mă leagă o „sfoară” mai groasă. Vorbisem şi înainte, ne întâlnisem, ne încurajasem reciproc în curse, îmi dăduse sfaturi. Pădurea Copiilor mi l-a scos în cale, el fiind fundraiser pentru această cauză la Transmaraton, pe vremea când eu eram Manager de proiect în cadrul event-ului, fundraiser şi alergător. Adică eram un fel de struto-hipopotamo-dromader. În fine. Are o privire care taie oţelul şi din câte am aflat, are o capacitate de a îndura incredibilă. Până la urmă de-aia îi spune acestui sport „endurance”, pentru că vine de la verbul „to endure”, a îndura. Aris o tot face, terminând curse extreme, accidentat. El ştie cum, eu nici nu vreau să aflu. 🙂

De Andras şi Attila nu ştiam mai nimic, nu-i văzusem, nu-i cunoscusem. Singurul contact cu ei fusese prin intermediul listelor cu participanţii la ediţiile anterioare ale UltraBalaton-ului, unde Atilla, la prima lui participare, învinsese monstrul în ceva mai bine de 23 de ore… Ireal…

Făcusem primii paşi, urma ce era mai greu: pregătirea petrecerii…


Pregătirea

Pregătirea… Ei bine, pregătirea urma să fie ce mai dificilă, asta mi-era clar. Însă nu prea-mi era clar CE trebuie să fac concret. Mulţi sportivi apelează, pe lângă alergare, şi la alte metode de cross-training sau fel şi fel de alte exerciţii pentru mobilitate etc. Ce-am făcut eu? Cine m-a ajutat, cum? Să vedem în continuare…


Am început să mă documentez

Odată cu finalizarea procedurilor formale, am început să mă informez de pe unde puteam. Internet-ul a fost principala sursă, desigur. Am căutat să găsesc cât mai multe informaţii despre cursă şi mai ales rapoarte de cursă ale altor alergători care o duseseră la capăt în trecut. Aceste rapoarte sunt surse extrem de valoroase de informaţii. Mă rog…acele rapoarte care conţin astfel de informaţii. 🙂 Aşa că, vreţi să faceţi vreo nenorocire de-asta? Căutaţi să aflaţi şi să învăţaţi din experienţele altora şi dacă puteţi intra în contact cu ei, e şi mai bine! Am găsit ceva rapoarte. Le-am devorat pe toate.

Am căutat totodată orice clip de la cursă pentru a încerca să îmi dau seama cum e traseul, să încerc să memorez bucăţele din el astfel încât, atunci când urma să le parcurg, să am impresia unui loc familiar, pe care l-am mai vizitat.

Am învăţat pe de rost site-ul concursului şi am intrat într-un contact personal cu organizatorii, i-am bombardat cu întrebări, despre orice îmi trecea prin cap. Uneori îmi răspundeau, alteori nu, dar deja se crease un tipar: ştiam că atunci când nu îmi răspund, informaţia pe care le-o ceream urma în cel mult o zi să fie postată pe site sau pe pagina lor de Facebook. Atât de tare i-am stresat. :))


Şi-au apărut şi ceva ajutoare…

(Dacă cele de mai jos vi se par osanale gratuite, ei bine nu sunt. Nu sunt genul, plus că oamenilor ăstora le-am mulţumit personal de n ori până acum. Sunt cei care m-au ajutat pe mine şi poate vă ajută şi pe voi, aşa că fiţi pe fază. :P)

În căutarile mele, am dat peste un raport de cursă care mi-a atras atenţia în mod special pentru că era scris de un tip cu nume român, Andrei Nana, asta deşi raportul în cauză era scris în engleză. L-am căutat pe Andrei puţin pe net şi am aflat că într-adevăr este român, stabilit în SUA. Este un titan al ultraatletismului având la activ curse imposibile precum Ultra Milano-San Remo de 282,7 km sau Spartathlon de 245 km, ultima reprezentând Mecca ultraatletismului mondial, o cursă cu mult mai înfioratoare decât toate celelalte de gen. Aveam multe de învăţat aşa că am intrat în contact cu Andrei pe Facebook. Am discutat multe cu el încercând să aflu cât de multă informaţie puteam de la el. Tot Andrei m-a sfătuit şi cu privire la alimentarea cu electroliţi în cursă, imperios necesară pentru UltraBalaton şi tot el mi-a fost un fin şi uneori critic (dar într-un mod construciv) psiholog. Omul ăsta avea să joace un rol crucial pentru mine în perspectiva acestei curse. O să vedeţi de ce.

În plus, am beneficiat şi de sprijinul unui “extraterestru” local, pe numele lui Andrei Roşu. Pe Andrei l-am cunoscut acum ceva timp şi uşor, uşor ne-am împrietenit. Nemaiavând nevoie de nicio prezentare, am să spun despre el doar că este o enciclopedie ce triatloneşte şi aleargş extrem. Şi el, la fel ca şi Andrei Nana, mi-a dat poveţe fără de care m-aş fi dat cu capul râu în acest concurs. Dincolo de sfaturile referitoare la antrenamentul fizic, Andrei m-a învăţat chimie: ce, cum, când se întâmplă procesele înăuntrul nostru, cum să evit anumite neplăceri plus multe alte sfaturi pe care nu aveam cum să le aflu decât de la el. La fel ca Andrei Nana, Andrei Roşu „m-a lucrat” intens la nivel subliminal setându-mi mind set-ul pentru această cursă. Pentru el întotdeauna am fost omul capabil să finalizeze această cursă…pur şi simplu avea încredere în mine mai multă decât aveam eu.

Emilian Croitoru. O singura întâlnire faţă în faţă, nenumarate discuţii pe Facebook, o prezenţă pe care nu mă întrebaţi de ce dar am simţit-o în permanenţă aproape. Este un alergător, mai mult un montagniard dacă vreţi, care se plictiseşte plimbându-se pe munţi aşa ca îi aleargă…în cadru competiţional…în curse dure, dure rău care se întind pe durata a câtorva zile… Un fin psiholog, un observator atent care ascultă mult şi vorbeşte puţin. Un om de afaceri de mare succes. Un prieten. El m-a ajutat foarte mult în pregătirea psihologică a acestei curse, fiind lângă mine exact atunci când aveam nevoie de el, fără a-i cere asta. O să vedeţi mai târziu cum.

Şi pentru că o astfel de cursă vine la pachet cu ceva avarii fizice garantate, este nevoie clar şi de un medic. Dar nu de orice medic, de unul care ştie şi, să mă ierte Dumnezeu, dar am dat peste „profesionişti” care îmi recomandau să renunţ la sport sau care mă puneau să concurez cu orteze la picioare de parcă eram Robocop. Nu merci. Dl. Doctor Vasile Oşean, la dânsul am ajuns într-un final. Dânsul m-a pus pe picioare de fiecare dată când am suferit vreo accidentare. Ce contează este CÂND m-a pus pe picioare. Adică a doua zi. 🙂 Dar asta nu e totul. Pentru că dincolo de tratamentele şi terapiile prescrise, Dl. Oşean m-a ajutat să accesez maximul de potenţial fizic şi nu numai, de care eram capabil, în perspectiva acestei curse. Nu intru în detalii.

Şi au mai fost câteva persoane dar nu vreau să le amintesc aici.

Pe umerii oamenilor ăstora pun o foarte mare parte din reuşita mea de la UltraBalaton. Fără sprijinul lor mi-ar fi fost cu mult mai greu.

Aşa că dacă vrei să reuşeşti, cere ajutor, cere sfaturi, de la oricine crezi tu necesar. Orice ajutor e binevenit şi fii gata să faci şi tu la rândul tău la fel pentru alţii. Nu reinventăm roata şi cine vrea să asculte are de unde primi informaţia.

Să mergem mai departe însă, trebuia să fac şi eu ceva, doar nu mă ducea nimeni în cârcă 220 km. 🙂


Şi dă-i şi bagă km…

Alergarea pe asfalt este dură…foarte dură…cu încheieturile, cu musculatura, te rupe în două. Spre deosebire de alergarea montană (un sport cel puţin la fel de greu) în care terenul denivelat te sileşte să ridici piciorul şi să calci diferit la fiecare pas solicitându-ţi corpul şi grupele musculare de fiecare dată altfel, alergarea pe asfalt este necruţătoare în sensul în care îţi solicită aceleaşi grupe de muschi în acelaşi mod, timp de muuuuulte ore. Este ca o picătură chinezească pentru fiecare muşchi şi tendon.

indexTrebuia să alerg. Mult. Şi după ce mă săturam de alergat, trebuie să alerg şi mai mult. Astfel, am ticluit un plan de antrenament care, pe scurt, spunea cam aşa:

1. Nu fă altceva, aleargă şi aleargă mult.
2. Nu contează dacă faci 40 km dintr-o bucată sau 2 alergări back to back în aceeaşi zi, de câte 20 km, important e să ai km în picioare, să acumulezi cât mai mult volum.
3. Încearcă în weekend să ai long run-uri, ar fi preferabil să ai până la concurs minim 2 (eu am reuşit doar una) long run-uri de 100 km.
4. Încearcă ca în perioada de maxim a planului de antrenament să acumulezi 200-220 km/săptămână (eu am reuşit maxim 160 km/săptămână).

Şi asta am făcut. Ştiu că sunt o multitudine de opinii care recomandă cross training-ul, nici eu nu-l refuz. Dar pentru acest concurs eu DOAR am alergat. A fost bine, a fost rău…voi decideţi. 🙂

1356 km în 3 luni. Adică undeva la 21 km/zi, având în vedere şi perioadele de repaos. Ca timp total, vreo 6 zile jumate de antrenament cumulat. Pace-ul a fost undeva în jur de 6 – 6,5 min./km, adică uşor mai rapid decât cel intenţionat în cursă. Acest pace redus a avut rolul de a-mi antrena corpul să ardă eficient grăsimile, nu carbohidraţii şi asta pentru că nu aveam de gând să mă lovesc de faimoasele ziduri atunci când dădeam piept cu monstrul ăsta de 222 km.

Ştiam că, carbohidraţii îmi vor ajunge pentru cel mult 5 ore de efort dar eu aveam nevoie de energie pentru 30 de ore. Şi aveam nevoie de energie care să poată fi accesată rapid, din rezervele deja existente şi care mi-ar fi fost de ajuns să termin 10 UltraBalaton-uri puse cap la cap. De-aia alergam încet. Şi am mai apelat la un truc pentru a-mi învaţa corpul să ardă în regim de viteză grţsimea: atunci când aveam alergări de până în 15 km, alergam fără să fi mâncat înainte şi fără apă; la alergări de sub 3 ore alergam doar cu apă. Sunt diverse teorii însă eu am mers pe mâna celei care spunea că dacă alergi pe fondul unui „depleted state”, corpul învaţă să utilizeze resursele existente de grăsimi, făcând switch-ul de la arderea glicogenului la arderea grăsimilor, mult mai facil şi mai imperceptibil.

Ieşeam când îmi permitea timpul…de la 05:00 sau 06:00 dimineaţa. Mergeam 10, uneori 12 ore la muncă după care mai strecuram 1,5 ore de alergare noaptea. În weekend ieşeam cu noaptea-n cap sau încercam să exploatez fiecare bucăţică de timp. Toate astea într-o încercare (care zic eu, mi-a iesiş) de a minimiza pe cât posibil impactul planului de antrenament asupra vieţii personale. Am avut long run-uri de 40, 45, 50, 65, 75, 85 şi 101 km dar mi-am acordat timp şi pentru procesarea şi asimilarea antrenamentelor, odihnindu-mă ori de câte ori simţeam nevoia. Astfel, din cele 3 luni de antrenament, am avut 3 săptămâni de repaos total. În zilele alea de repaos nu făceam altceva decât să mănânc de toate, să mă odihnesc, astfel încât corpul să simtă că este pauză şi să se obişnuiască cu ciclurile efort/repaos. Am alergat pe orice vreme.

Pentru a obişnui creierul şi organismul cu privarea de odihnă (eram după o săptămână de muncă), de somn şi lumina, în zilele de vineri (dacă nu ieşeam la club :))), ajungeam acasă, stăteam pe canapea până mă lua somnul şi apoi ieşeam la o alergare până dimineaţa.

Am alergat pe unde am apucat. Unii amici se amuzau când mă duceam cu microbuzul la Ploieşti doar ca să mă întorc pe jos de-acolo, spuneau că e deja mainstream. Dar mă duceam. Nu o dată m-a prins ploaia şi nu o dată am fost fugărit de câini. M-am întors în Bucureşti de la Comarnic, noaptea: 101 km. Am alergat în Herăstrău, 10 ture, 75 km. Am plecat noaptea pe traseul Wings for Life fără frontală. Dar Politehnica mi-a placut cel mai mult şi asta pentru că e puţin populat, e drept (nu plat!), verde şi are şi biserică în caz de ceva. :))) Odată, am făcut o încălzire în Politehnică, 64 km, după care am plecat tot în alergare către Tineretului, am participat la proba de 15 km din cadrul Crosului Padurii şi apoi am revenit acasă. Toată alergarea aia a fost pe ploaie deci în Poli eram doar eu şi cu paznicul care îmi amintesc că la un moment dat mă încuraja şi îmi număra turele pentru că eu nu mai puteam (dădusem 16). Altă dată am avut un scenariu similar: 17 km încălzire în Poli, alergare până în Piaţa Constituţiei, participare la Semi-Maraton Petrom, înapoi acasă, schimbat tricou şi apoi o tură de Herăstrău. Ce să vă mai zic… Că în ultima perioadă m-am dus la parinţii mei, la Buftea, în alergare (22 km)? De muuulte ori…


Nutriţie şi hidratare

Referitor la nutriţie şi hidratare am încercat să îmi creez un tipar pe care să-l folosesc în antrenamente şi mai apoi, în cursă. Fiind factori cruciali pentru reuşita în cursă, am considerat că nutriţia şi hidratarea trebuie exersate şi analizate în cel mai mic detaliu. Ştiam de la analizele anterioare că am un deficit de potasiu, adică prin transpiraţie şi urină elimin mai mult potasiu decât sodiu, calciu, magneziu. Mişcarea evidentă: lichidul meu de hidratare trebuia să conţină adaos din acest electrolit. L-am gasit în plicurile de 4:1 de la High5. Pe lângă potasiu, aceste plicuri conţin 4 părţi carbohidraţi şi 1 parte proteină din zer cu absorbţie rapidă + supliment de potasiu. Perfect! Calculasem cam un plic la fiecare 2 ore dar astea erau calculele pentru condiţii normale, în cursă trebuia să mă bazez şi pe lichidele de la punctele de alimentare.

Alături de plicurile de 4:1, am ales să iau şi câte un gel (tot de la High5 care apropo, nu-mi este sponsor) cu cafeină, la fiecare oră. Pentru ca efectul să fie maxim, cu 10 zile înainte de cursă, am încetat să mai beau cafea sau Cola (da, beau şi Cola).

Trebuia însă să îngurgitez şi ceva mâncare solidă aşa că am recurs la eternele smochine, migdale şi glucoză. Smochine pentru că îmi plac (acum nu vreau să mai aud de ele) şi pentru că au un aport caloric suficient pentru mine, migdale pentru că au grăsimi şi proteine, glucoză pentru că primul lucru pe care ţi-l bagă medicii în venă atunci când leşini pe stradă, este glucoza: glucide de bază, cu absorbţie rapidă în fluxul sangvin. De ce glucide? Pentru că, creierul este mare amator de dulce, asta îl face să funcţioneze aşa că dacă voiam să mai fiu capabil de o înmulţire sau adunare banală, trebuia să-l „răsfăţ”. Am încercat ca tot ce aveam să mănânc/beau să se asimileze foarte rapid de către organism, fără risipă inutilă de energie cu digestia: stomacul când digeră, consumă energie şi concentrează sângele acolo pentru desfăşurarea acestui proces. Aveam nevoie de energie pentru alergare iar sângele trebuia să stea unde era nevoie de el, în muşchi.

Deci 4:1/2 ore (câte 3 înghiţituri de lichid/20 minute), 1 gel/oră, glucoză sau smochine sau migdale/30 minute. Ceasul avea să mă ajute cu alarme la fiecare 20 şi 30 de minute. Când alarmele sunau în acelaşi timp, ştiam că a trecut o oră şi trebuie să iau gelul.

Aveam totuşi nevoie de un aport crescut de sodiu şi pentru asta, iniţial recursesem la pastile efervescente. Am renunţat la ele pentru că am observat în antrenamente că, după ce introduc o pastilă în bidon, lichidul bolboroseşte câteva minute şi chiar şi apoi, pentru o perioadă, crează presiune în bidon riscând ca tot lichidul să mi se scurgă din bidon în încălţări (port centură cu bidonul la spate). Plus că nu aveam de gând să alerg cu bidonul în mână… Aşa că am trecut pe plicuri cu Săruri de Hidratare, de la farmacie. Ieftine, multe şi bune, cum îi place românului. Au mers bine însă tot antrenamentele mi-au arătat că plicurile aveau să se deterioreze în centură din cauza umezelii. Plus că îmi lăsau un gust sărat ceea ce mă determina să beau lichide anulând practic efectul aportului de sodiu, prin diluarea acestui electrolit cu lichidul băut pentru anularea gustului. Aveam nevoie de pastile cu sodiu dar la noi nu se găsesc, eu unul nu am gasit. Aici a apărut iaraşi Andrei Nana care mi-a trimis o cutie cu astfel de pastile, din SUA. În plus, pentru că pastilele nu mai ajungeau, Andrei m-a pus un legătură cu un domn francez, Francoise Gilles Pallaruelo căruia i-a solicitat să îmi aducă la start-ul cursei o cutie. Despre acest domn voi vorbi la momentul potrivit.

Cofeina din geluri nu avea însă să fie de ajuns pentru asemenea efort iar eu era bine să fiu treaz şi alert în cursa asta. Am apelat la pastilele cu cofeină: 1/6 ore. Pentru că ceasul meu nu avea să reziste în modul GPS mai mult de 6 ore, trebuia să mă bazez doar pe afişajul referitor la ritmul cardiac, aşa că atunci când luam o pastilă de cafeină, luam şi una de Aspacardin pentru a „trage” pulsul în jos, în limite normale. Ştiam tot din antrenamente că dacă îmi ţin pulsul constant sub 150 BPM, pace-ul cu care alergam era cel planificat de mine aşa că Aspacardin-ul avea să mă ajute în sensul ăsta.

Trebuia totuşi [a fiu relaxat în cursă…relaxat din punct de vedere muscular şi nervos. Aşa că am apelat la fiolele cu magneziu (pentru muşchi) şi pastilele de vitamina B (pentru sistemul nervos): Vitamina B/4 ore, magneziu/6 ore. Urma să am o păţanie stranie cu magneziul şi B-urile astea, dar ajung şi acolo… 🙂 Tador-ul şi Imodium-ul aveau să mă acompanieze şi ele în cursă, în caz că aveam nevoie.

Am testat totul în antrenamente: nutriţie, echipament, totul. Urma să îmi iau 2 perechi de încălţări pentru a le schimba la fiecare 100 km. La fel, urma să iau alte 3 perechi de şosete pe care să le schimb la fiecare 70 km. Nu am schimbat nici încălţările, nici şosetele în cursă, m-am împăcat de minune cu Asics Gel Nimbus 17 şi şosetele de la Compressport cu care am plecat la start.

Ce nu testasem erau pastilele cu sare însă am avut surpriza ca ele să ajungă în seara de dinaintea plecării în Ungaria. Am ajuns hămesit acasă, am luat pe burta goală 3 pastile pentru a testa efectul (deşi în cursă aveam să iau mai puţine deodată) şi am ieşit la o alergare uşoara de 1,5 ore. Zero probleme digestive şi lucrurile începeau să sune bine.

Acum urma să fac nişte calcule şi să îmi repartizez lucrurile personale în cei 5 saci pe care organizatorii aveau să ni-i ducă în 5 puncte pe traseu. Mi-era silă de partea asta…calcule, strategii, totul trebuia pus iarăşi pe hârtie…

Gândurile şi ideile din antrenamente urmau să fie puse în aplicare…


Strategia

Matematica de clasă primară îmi spunea că va trebui să alerg cu aproximativ 9:15 min./km pentru a reuşi să parcurg distanţa în timpul regulamentar. Părea floare la ureche.

Ştiam însă că nu voi putea avea o viteză constantă indiferent care ar fi fost aceea. Nevoile fiziologice plus alte opriri neprevăzute te pot scoate din schemă rapid. Aşa că, cu ajutorul unui Excel pus la dispoziţie de organizatori, am pus la cale o strategie:
– prima treime a traseului urma să o alerg cu 6:50 min./km;
– a doua treime cu 7:41 min./km;
– ultima treime aveam să o alerg cu 8:20 min./km.

Total: 28 de ore. Se observă foarte clar degradarea de pe hârtie a stării mele fizice. 🙂

Pace strategyIntenţionat am omis să spun planul meu de atac pentru UltraBalaton:
– Planul A: termină în 28 de ore;
– Planul B: termină cu minimum de daune fizice;
– Planul C: termină.

Planul A suna extrem de bine. Ştiam că pot duce un pace mai jos de 6:50 min./km pentru mai mult de 70 km, dar nu ştiam ce o să mă lovească după 100 km, nu ştiam cum o să-mi reacţioneze corpul.

Neputând utiliza GPS-ul ceasului, a trebuit să mă gândesc la o soluţie. Aşa că mi-am făcut wrist band-uri. Într-un Excel, pe două coloane am trecut următoarele:
– pe prima coloană am trecut distanţele dintre punctele de alimentare (de ex.: 1). 5,5 km; 2). 6 km etc., precum în poză); aici am greşit-o puţin, aveam să îmi dau seama în cursă – trebuia să fi trecut şi totalul cumulat al distanţei dintre puncte, nu doar distanţa dintre acestea;
– pe a doua coloană am trecut ora exactă la care trebuia să fiu în fiecare punct, dacă alergam cu pace-ul specificat mai sus.

Era singura modalitate în care mă puteam verifica dacă eram sau nu în graficul planificat. Am imprimat foaia, am decupat tabelul, l-am plastifiat cu scotch urmând a mi-l prinde la încheietură.

IMG_0900Aveam să port două mânecuţe de răcorire pe antebraţe. Pe acestea mi-am imprimat câteva cuvinte pe care Emilian Croitoru mi le scrisese anterior pe blogul său, într-un articol motivaţional.

IMG_0890Urma să port două tricouri: cel cu Pădurea Copiilor şi cel cu Slatina Running Team. Pe ambele, în partea din stânga jos, mi-am imprimat un îngeraş, reprezentarea unei persoane importante din viaţa mea. Desenele erau orientate cu capul în jos astfel încât să le pot privi cu uşurinţă.

IMG_0869Au fost şi alte persoane care m-au ajutat prin încrederea şi cuvintele lor. Unele din aceste cuvinte le-am luat fizic cu mine, altele mi-au fost în permanenţă în gând. Am mai spus-o: nu contează ce te motivează atâta timp cât acei factori motivatori te fac să continui, să mergi înainte. Chiar dacă pari penibil pentru că-ţi imprimi pisica pe tricou, dacă aceasta te face să tragi înainte, fă-o!

Organizatorii ne-au pus la dispoziţie 5 puncte în care ne puteam lăsa lucruri personale. Acestea erau situate la km 43,1, 78,3, 121,6, 144,3 şi 189,2. Prietenii de la Pădurea Copiilor mi-au pus la dispoziţie saci identici din material textil, de culoare roz pentru a putea fi identificaţi rapid. Tot ce urma să pun în aceşti saci trebuia atent calculat. În plus, întrucât prin declaraţia pe propria răspundere ne asumam că odată cu lăsarea serii vom purta echipament reflectorizant şi frontală, trebuia să mă gândesc la ce oră se lasă seara şi la care din aceste puncte ajung ultima dată pe lumină pentru a-mi lua echipamentul de noapte. Altfel riscam descalificarea. Şi nici nu voiam ca, din raţiuni de „siguranţă”, să alerg cu vesta şi frontala câteva ore până la lăsarea serii.

Ştiam distanţele la care ne puteam lăsa bagajele personale, trebuia să determin când ajung la fiecare aflând astfel timpul necesar alergării între 2 astfel de puncte. În funcţie de acest timp, urma să pun în sacul 1 chestii care să îmi ajungă până la sacul 2 şi tot aşa. Nici prea multe (ca să nu stau să scotocesc prin saci), nici prea puţine. Timpul trebuia eficientizat la maximum, deci trebuia să pierd cât mai puţin timp căutând lucruri prin saci…şi-aşa urma să pierd destul timp cu nevoile fiziologice (treaba mică :))) din cauza efectului diuretic al cofeinei…

Şi-am început să calculez…tot în Excel: câte geluri, câte plicuri de 4:1, câte pastile de sare (planul iniţial era să iau 1 pastilă/oră), câte smochine, în care saci să îmi pun ce pastile (remember că vitamina B trebuie la 4 ore, celelalte la 6 ore) etc. Pastilele erau puse în punguţe de plastic, la fel şi migdalele/ smochinele/glucoza. Asta pentru a putea înşfăca punguţa din sac şi a continua alergarea în timp ce deşertam punguţele în centură. Pastilele rămâneau în punguţele lor din cauza potenţialului crescut de deteriorare în cazul în care le-aş fi pus direct în centură. 3 tuburi cu body glide urmau să fie puse strategic în saci. Trebuia să fi pus 4…încă o greşeală…

Am stabilit cu ce urma să încep în materie de echipament şi nevoile de nutriţie şi cam asta a fost. Aaa, să nu uit… Decisesem să încep cu bentiţa şi ochelarii de soare. Această decizie neinspirată mă putea costa cursa dacă o întâmplare parcă pusă cu mâna, nu avea să mă determine să renunţ la această idee. O să vedeţi mai departe.


Și hai pă tren! 🙂

Avem bilete la cușetă. Noi eram 3, cușeta de 4 dar am plătit și locul 4 doar ca să fie liber. Ce să mai, bossi… 🙂

În gară, agitație multă. Dragoș înconjurat la propriu de colegii de la Școala de Valori, cauză pe care o susține, Florin cu soția, eu pe-acolo, atârnache. :)) Mariana ne face o surpriză și vine să ne ureze toate cele bune, ba ne aduce și ceva smochine, săru’ mâna! 🙂 Mâncăm o înghețată de la Mc (doar putea fi ultima :))) și ne urcăm în tren.

11412121_10155675675785344_4798975249181090157_oCaterinca este la ordinea zilei. Stabilim de comun acord ca Florin să doarmă sus, urmând ca la întoarcere să tragem bețișoare pentru a determina cine va dormi acolo. Asta pentru că niciunul dintre noi nu va dori să urce scara aia… :))

Schimbăm trenuri, ne luăm țeapă de la un taximetrist, mâncăm niște pizze și ajungem într-o gară. O gară precum cele din filmele western, în care boscheții sunt suflați de vânt. O baracă, niște șine, niște vagoane și niște grămezi de pietriș. Marfă aici în gară. Până la urmă bunghim niște autocare, ne urcăm într-unul și ajungem la Club Aliga.

IMG_0876 IMG_0877Aici, în afară de centrul expozițional și de hotelul în care suntem cazați, e cam pustiu. Mă rog… Ne cazăm și ne lovim de prima piedică majoră în calea reușitei noastre la UltraBalaton: NO WI-FI. De ce așa într-un hotel de 3 stele? Pentru că noi venisem în extra-sezon, adică pe 30-31 mai, iar sezonul urma să înceapă pe 1 iunie… Bad timing. :))

Ajunge și Aris. A venit cu Marius, cel care avea să îi fie însoțitor pe bicicletă tot traseul. Bun așa. Eu stau cu Dragoș în camera 112 de la etajul 1, Florin cu Aris și Marius stau la parter, la camera 7. Camera 7 care e plină de furnici. Chiar râdeam cu baieții gândindu-ne cum o să rămâna ei fără batoane în decursul nopții. :)))

Plecăm spre centrul expozițional, căscăm ochii, căscăm și portofelele, prindem ceva wi-fi de miloagă, luam kit-urile, mâncăm niște paste. Nimic interesant până aici.

11273468_1443364475965146_1327964988_n IMG_0880Mă așez însă la o coadă pentru a-mi lăsa săculeții cu provizii pentru cursă. Aveam cei 5 săculeți în rucsacul din spate. Iau telefonul pentru a-l suna pe Dl Gilles, însă îl zăresc la o aruncătură de băț. A terminat toate edițiile UltraBalaton-ului și de 13 ori consecutiv Spartathlon-ul; vrea să îl termine de 20 de ori consecutiv… N-ați rămas încă cu gura căscată? Ei bine, Dl. Gilles a venit aici după ce, cu o săptămână în urmă, terminase o altă cursă de 200 km… Fiul său, Angel a terminat și el Spartathlon-ul de 2 ori, la 20 și 21 de ani… Vorbim aici de un sport în care media de vârstă este de peste 35 de ani și unde participarea la astfel de evenimente este considerată nesăbuită la asemenea vârste din simplul motiv că se consideră că organismul uman nu este îndeajuns de „copt” pentru a face față acestor eforturi colosale.

Intru în vorbă cu oamenii ăștia, povestim, radem iar soția Domnului Gilles îmi oferă cutia de pastile cu sodiu pe care Andrei Nana o rugase să mi le aducă. Aflu de la Angel că prognoza pentru ziua următoare în care avea să aibă loc cursa, nu arată deloc îmbucurător: 28 de grade la umbră. Dl. Gilles îmi recomandă în consecință 2 pastile cu sodiu/oră. Mă așez pe o bancă și încep să scotocesc în saci pentru a dubla numărul de pastile cu sodiu. O „întâmplare” zic eu cheie pentru cursa pe care aveam să o fac.

IMG_0888Las săculeții și ne așezăm cuminți pe băncuțe pentru festivitatea de deschidere. Lângă noi se așează Attila, este prima dată când îl văd. Îi scrisesem pe Facebook și înainte de concurs, fără succes însă. Acum a venit la noi să ne cunoască, să povestim. Un om blând, gata oricând să sară în ajutor, așa l-am perceput. Discutăm strategii și planuri însă el ne spune o povață grea: dacă ai venit aici cu planuri pentru nu știu ce timp, când tu ești pentru prima dată într-un astfel de efort, mai bine stăteai acasă; gândește-te la finiș, că vrei să termini și fă tot ce poți pentru asta, atâta tot. Și dacă la finiș nu vei mai putea să alergi sprint-ul de final, atunci știi că ai dat totul în cursa asta și de-abia atunci poți fi mulțumit cu ce ai realizat.

Tot Attila ne spune că tot traseul soarele ne va bate în ceafă, va fi undeva în spatele nostru. Pe loc schimb strategia și decid să încep cu șapca de bumbac, nu cu bentița. Când soarele va dogorî, o voi întoarce cu cozorocul în spate și o voi apleca pentru a-mi proteja ceafa de razele fierbinți. O decizie care, cum spuneam, m-a ajutat într-un mod definitoriu. Nimic nu e întâmplător, credeți-mă…

Din festivitatea de deschidere n-am înțeles mai nimic, era în ungurește. Crainicul ne-a strigat pe cei care venim pentru prima dată să ne încercăm puterile în jurul Balaton-ului. Ne-am ridicat în picioare și toată lumea a început să ne aplaude frenetic. Încă un boost de încredere și gata…

11279966_898319010225240_82268787_o 11392973_961253933906741_3081050335323583763_nO ultimă plimbare pe malul lacului Balaton. Îmi amintesc că atunci m-a trecut un fior la gândul cursei… Pentru că de-abia atunci, când nu vedeam celălalt mal al lacului, care se afla dincolo de linia orizontului, am realizat magnitudinea a ceea ce urma să facem…

IMG_0884Petrecerea trebuia să înceapă iar noi aveam nevoie de odihnă.


Vecinii unguri au exploatat acest lac cum nu se poate mai bine, cel puțin mie așa mi-au lăsat impresia. Sate de vacanță, porturi, iahturi, veliere, stațiuni zgomotoase, cluburi. Toate pe malurile celui mai mare lac din Europa Centrală, Balaton.

Îmi las de cu seară recuzita pentru a doua zi și mă bag la somn. Un somn adânc cum rar mi se întâmplă să am atunci când dorm prin străini. Un somn adânc, curmat prematur la ora 03:00 dimineața de alarma ceasului. Trebuia să mănânc ceva și apoi să adorm obligat/forțat la loc. Am ales ora 03:00 pentru a-i acorda corpului timpul necesar cu digestia astfel încât să am ceva „baterii” pentru prima parte a cursei.

Mă trezesc și deschid ochii doar atât cât e necesar să văd unde am pus bananele. Le mănânc cu ochii aproape închiși. Desfac și un baton energizant cu ovăz și ciocolată. Nașpa gustul la ora asta. Arunc ambalajul și cojile pe un scaun și mă bag înapoi la somn, mai am două ore bune.

În jurul orei 05:00 suntem iarăși în picioare. Dragoș meditează, practică des „sportul” ăsta. Meditez și eu însă cu privire la locurile în care trebuie să mă dau cu grăsime. Asta e una din părțile care îmi displace total. Urăsc vaselina asta, fancy numită body glide. Mă simt de parcă mă pregătesc pentru o întâlnire cu câțiva pușcăriași…în fine…

Plecăm spre start, adică ieșim din hotel și traversăm strada. Și ce mai țopăim pe scările de la intrarea în hotel…aceleași scări la văzul cărora este foarte posibil să ne apuce plânsul după cursă.

Cursa trebuie să înceapă la 06:00. Înainte de start ne revedem cu toții pentru ceva poze și încurajări. Dragoș, Florin, Aris, Attila și eu. Trebuie să iasă ceva astăzi.

11270498_10155649233975344_4639446237898925710_o ECZht0hIuVbvt_KSSFcD5GQczbw1At1bxWlGYTyUSlEPe când mă așezam în grup pentru a lua start-ul, privirea îmi cade pe picioarele unui nene. Picioare care nu sunt învelite, adică nenea ăsta e desculț. Până să realizez că ce văd e adevărat, nenea ăsta îmi spune în engleză ceva de genul: „Da, așa am să alerg și sunt singur. E a doua oară când vin aici, anul trecut am abandonat la km 130.” Deci nenea ăsta alergase anul trecut desculț o distanță mai mare decât alergasem eu având mașina de suport după mine și încălțat în niște încălțări mai gelate decât fusesem eu în liceu. Draguț.


Numărătoarea inversă începe iar la plecare dăm drumul fiecare câte unui balon alb umplut cu heliu, primit anterior. Așa este tradiția aici, așa că obey it! 🙂 Petrecerea începuse.

„Pleacă încet și apoi încetinește.” spune o maximă pe care o ador, referitoare la abordarea unui ultra. Și așa fac, numai că nici nu începem bine, că traseul descrie o urcare destul de brutală. Știam de la Andrei Nana că primii 30 km vor fi destul de deluroși dar urcarea asta vine după nici 500 m! În jurul meu toată lumea aleargă. Da. Eu merg. Cam penibil. Mă agăț de o tanti și o întreb în engleză dacă mi se pare mie sau eu sunt cel mai slab pregătit de la acest concurs. Râzând îmi spune să am puțină răbdare, până la km 100. Înțeleg ce insinuează și nu-mi displace imaginea: eu plutind printre concurenții obosiți, pe la km 100. Dar mă trezesc. 🙂 Trebuie să îmi văd de treaba mea. Astăzi, în cea mai lungă zi din an cum bine au numit-o organizatorii, voi duce lupta asta doar cu mine și cu limitele mele pe care cred că le am și pe care singur mi le așez în cale.

Fac o scurtă (sper eu) paranteză acum pentru că merită menționate split-urile mele pe cele 2 maratone + 1 semi-maraton alergate (adică prima jumătate a cursei) pentru că voi încerca să le explic pe toate. Voi încerca să determin și intervalul orar în care am parcurs fiecare maraton pentru a încerca să leg cumva felul în care m-am simțit, de felul în care am alergat și de condițiile meteo. La fel voi proceda și cu cea de-a doua jumătate a cursei, pe care o voi trata în partea următoare a raportului. Pentru că până la urmă, pentru a învăța din greșeli trebuie întâi să le determini, să știi care-s alea și apoi să mergi pe cifre. Dar cifrele sunt doar cifre pentru o astfel de cursă, nu omiteți asta. Astfel, split-urile mele (aproximative, determinate pe baza informațiilor organizatorilor; nu uitați – NO GPS!) au fost următoarele:

– primul maraton: timp – 4:24:21; pace mediu – 06:08 min./km; ora la care l-am terminat – 10:25:21;
– al doilea maraton: timp – 04:05; pace mediu total – 06:26 min./km; ora la care l-am terminat – 14:30;
– semi-maraton: timp – 3:27; pace mediu total – 06:47 min./km; ora la care l-am terminat – 17:57:32.

Alerg iar traseul îmi place foarte tare. Alergăm fie pe pista de biciclete care, apropo, cam înconjoară tot lacul ăsta de aproximativ 600 km pătrați (ceea ce vă doresc și dumneavoastră), fie pe drumuri asfaltate care traversează un soi de păduri. Sunt precum aleile din Herăstrău, puţin mai largi însă. N-am să vă plictisesc cu prea multe detalii de genul „acum am trecut printr-o pădure, apoi pe lângă lac, apoi am oprit la pipi…”, am să spun că tot traseul a fost prin zone d-astea: păduri, pe lângă lac, prin oraşele şi sate de vacanţă, prin câmp, dealuri pline cu vii şi chiar printr-o cramă (!?!). Mie unul mi-a plăcut maxim tot traseul, chiar şi cel din care n-am înţeles nimic, alergând noaptea. 🙂

Referitor la traseu, trebuie menţionate câteva aspecte organizatorice. În primul rând nu cred că am avut mai mult de 30 km cumulaţi în care am alergat expuşi, pe marginea străzii circulate de maşini. La absolut fiecare trecere de pietoni pe care o aveam de traversat, există câte un poliţist care oprea circulaţia pentru noi. Şi la absolut fiecare trecere la nivel cu o cale ferată, există câte un voluntar care deţinea un dispozitiv electronic pentru scanarea cipului care apropo, a fost purtat la mână. Dacă ţi se întâmplă să se pună bariera înaintea ta, nenea voluntarul îţi scana cipul, apoi, după ce se ridica bariera şi puteai pleca în siguranţă şi fără a trişa (zburând câţiva km mai în faţă, pe botul locomotivei), îţi mai scana o dată cipul urmând ca timpul petrecut aşteptând ridicarea barierei să-ţi fie scăzut la final din timpul total. Smart şi de bun simţ, până la urmă nu e vina ta că trece trenul.

Am tot ce îmi trebuie la mine şi trebuie să îmi fac treaba. În opinia mea, o încercare importantă pentru tine, fie că vorbim de un examen sau de un astfel de concurs, trebuie tratată cu seriozitate (nimic nou) dar şi cu detaşare. Pare ciudat dar gândeşte-te la o petrecere pentru care nu ai haine: te documentezi, strângi bani, mergi la croitor şi gata, ai ţinuta. Dar nu te poţi bucura de ea decât mergând la petrecere. La fel şi aici: te-ai antrenat, ai investit (astea-s hainele de care vorbeam anterior) şi acum trebuie să arăţi ce poţi în cursă (adică la petrecere).

Încă nu simt căldura. Mă simt bine şi fac ce-mi place. Începe un joc involuntar de-a şoarecele şi pisica, între mine şi Dragoş. Rolurile se schimbă adesea. Vorbim între noi şi ne încurajăm.

Îmi fac un ritual din a mă gandi la cei de-acasă, la cei care m-au ajutat şi susţinut. La fiecare oră fixă, asta fac. Credeţi ce vreţi dar tot la oră fixă mă rog la Dumnezeu să-mi dea putere şi citesc ce scrie pe mânecuţe. De fiecare dată, simt un puseu de energie venit de departe, de-acasă… Deşi momentan nu am nevoie de suport mental, ştiu că o să am în curând.

Sunt foarte prezent la ceea ce fac şi încerc pe cât posibil să minimizez impactul asfaltului asupra organismului meu: paşi mici şi deşi, piciorul ridicat de la sol doar atât cât trebuie pentru a mă deplasa. Nu tu genunchi sus, nu tu călcâie la şezut. Nu, cursa asta este despre altceva. Trebuie să mănânc, să mă hidratez, să introduc sodiu în organism şi să alerg.

Sunt atât de concentrat şi în acelaşi timp prezent la peisaj, încât nici nu sesizez când trec primii 42 km.

Nu ştiu dacă credeţi posibil aşa ceva, însă, pe la km 45 cred, m-am rătăcit pentru vreo 600 m. Pur sş simplu am luat-o pe altă stradă. Norocul meu a fost că mi-am dat seama de asta şi m-am întors din drum. Găsesc drumul însă sunt tare nervos… Cum dracu’ am reuşit să mă rătăcesc într-o cursă de şosea!?! Mă rog…

Sunt atât de nervos încât, când ajung la punctul de alimentare care era şi primul punct cu lucruri personale, în loc să mă opresc pentru pastile, mâncare, body glide, eu trec alergând prin el. Realizez tâmpenia făcută, de-abia după 2 km de la acel punct… Prima greşeală. N-ar fi fost o problemă dacă, în continuare, nu aş fi resimţit fizic (sau o fi fost doar placebo) efectul greşelii anterioare. Pentru că e deja aproape de ora 11, iar soarele începe să ardă… Îmi întorc şapca cu cozorocul la spate, asta după ce în prealabil o umezisem bine la un alt punct de hidratare. Dar simt că transpir tot mai tare. Simt asta pentru că mă ustură un sfârc. Care-i legătura? La start, pentru a evita frecarea, îmi lipisem leucoplast pe sfârcuri iar acum, din cauza transpiraţiei, leucoplastul s-a dezlipit iar tricoul ud mă freacă atât de mult încât sfârcul meu stâng (scârbos, ştiu…) e atât de tare că poţi să-ţi pui haina în el. Îmi zic însă că trebuie să mă disociez de acest disconfort aşa că încep să analizez ce se întâmplă în jur. Aşa văd doi tipi care alergau la un moment dat, cot la cot cu mine. De fapt unul alerga, celălalt era suport, pedala pe lângă primul. Mă depăşeau. După ceva timp îi depăşeam eu. Apoi iarăşi ei, numai că de data asta biciclistul alerga iar alergătorul pedala. Mă gândesc că ăştia fură… E primul semn că încep să mă îndobitocesc. De fapt ăsta era conceptul de ştafetă la cursa asta: fiecare membru al echipei alerga cât voia/putea, iar asta făceau şi băieţii ăştia… Mă rog…

Parcă simt lipsa pastilelor cu sodiu sau, repet, o fi doar placebo. Compensez însă asta dar şi lipsa mâncării proprii, cu ce mai gasesc prin punctele de alimentare. Eu m-am împăcat de minune cu măslinele sărate, caşcavalul şi un soi de compot de caise. Un deliciu, ce să mai…

Soarele nu conteneşte să mă bată în ceafă, a avut dreptate Atilla, iar mie îmi vine să mă pup singur pentru că am renunţat la bentiţă. Body glide-ul dat înainte de start încă îşi face treaba.

Traseul urcă printr-o pădure iar eu mă apropii de finele celui de-al doilea maraton. Zero dureri, doar uşoare disconforturi din cauza frecării. Mă luase şi-o durere surdă de şold drept însă mi-a trecut repede. Poate simtiţi nevoia să sunaţi la spitalul de nebuni dar personal, când am dureri, încerc să vizualizez „dând pielea la o parte”, felul în care zona care mă doare funcţionează în timpul efortului: cum muşchiul în cauză se contractă pentru ca mai apoi să elibereze energia, cum încheietura respectivă se flexează uşor. La mine funcţionează.

Simt totuşi cum soarele şi căldura încep să mă dezechilibreze din punct de vedere fizic. Dar sunt în grafic. Până aici m-am tot uitat pe wrist band şi apoi la oră, de fiecare dată cand ajungeam la vreun punct de alimentare. Aveam puţin sub 30 de minute „în bancă”, adică în ritmul ăsta, puteam să stau o jumătate de oră, că puteam termina în 28 de ore (planul A). Dar lucrurile aveau să se schimbe, ştiam asta. Singura întrebare era când?

Aici, prin pădurea asta, am în faţă un concurent care aleargă (culmea, nu? :P). Lângă el, un nene aleargă şi el dar nu e din concurs, mă gândesc ca o fi susţinătorul său. Îi dă tipului să bea apă, iar apoi îmi oferă şi mie (amintiţi-vă că ratasem plicurile mele magice de 4:1 şi trebuia să mă bazez pe orice prindeam). Iau sticla de jumate, pe jumate goală însă nenea ăsta îmi spune: „No, no!”. Încerc să îmi dau seama ce vrea şi realizez că vrea sticla înapoi. Beau şi îi dau sticla în care mai las câteva guri de apă. Dar nenea ăsta care avea să se dovedească un înger păzitor pentru mine în cursa asta, vine lângă mine şi îmi toarnă restul de apă pe ceafă… Parcă ştie…

Pe la km 78 ajung la următorul punct unde mi-am lăsat bagaj. Nu-l mai ratez pe-ăsta… Scotocesc în el cu nesaţ, pansez „cuierul” stâng, iau mâncarea. Caut disperat tubul cu body glide dar nu e… Nu e pentru că în 5 saci, am pus 3 tuburi iar pe primul îl ratasem la primul bagaj… Nu mă întrebaţi de ce am facut aşa repartizarea, dar am făcut-o prost… A doua greşeală şi efectele ei încep să se resimtă pentru că iritaţiile în anumite zone sensibile (şi nu mă refer la sfârcuri :P) au început să apară… Agonia începea.

Am continuat să alerg, să mă alimentez/hidratez şi să îmi respect ritualul la oră fixă. Dar km deja începuseră să treacă tot mai greu iar iritaţiile astea îmi faceau treaba tot mai nasoală…

Timpul realizat pe următorul semi-maraton (vezi split-ul mai sus) spune totul… Însă vreau să vă spun ceva: nenea ăla de care am vorbit mai devreme apărea, nu mă întrebaţi cum, mereu în calea mea… Mereu când deja simţeam că ard… Iar de data asta nu mai apărea cu apă, ci cu un sac plic cu gheaţă… Luam 2 cuburi pe care mi le puneam în şapcă, alt cub avea rolul de a-mi racori lichidul din bidon, iar cu alte două cuburi alergam în palme… Incredibil şi încă o dovadă că în viaţa asta, toate lucrurile se întâmplă cu un motiv…

Termin acest semi-maraton şi odată cu el (aproximativ) prima jumătate a cursei… Lucrurile de-abia acum începeau sa devină interesante… Era de-abia ora 18:00, iar eu alergam deja de vreo 12 ore… Tocmai ce îmi depăşisem prima limită: aceea a distanţei parcurse în alergare.

174

116 km mă mai despart de finiş

Partea asta o să fie lungă, la fel de lungă precum mi s-a părut şi mie. 🙂 Aşa că cei care vor, să-şi ia cafeaua şi să aibă şi ceva popcorn la îndemână. 🙂

Încă aproximativ 2 maratoane plus, bonus, alţi 32 km.

Pe scurt (că deja v-am plictisit):
– al treilea maraton: timp – 6:15; pace mediu cumulat – 7:23 min./km; ora la care l-am terminat – 00:12:36 (îl începusem la 17:57:32;
– al patrulea maraton: timp – 6:56; pace mediu cumulat – 7:58 min./km; ora la care l-am terminat – 07:08;
– ultimii 32 km: timp – 5:41; pace mediu cumulat – 8:22 min./km; ora la care l-am terminat – 12:49:52.

Îmi plac maximele, ştiţi asta, aşa că uite alta amuzantă: „Ultramarathon: If it’s not hurting, you’re not doing it right.” 🙂 Eu aveam deja semne că o fac cum trebuie.

Acea jumătate de oră pe care o aveam ca rezervă de timp era deja istorie iar eu făcusem deja switch-ul la planul B – termină cu minimum de avarii fizice. În astfel de curse dacă nu ai mai multe planuri, riscul să cazi psihic în cazul în care nu-ţi atingi acel obiectiv singular cu care ai plecat de-acasă, este major. Dar degeaba ai mai multe planuri dacă nu le adaptezi condiţiilor, dacă nu le percepi pe fiecare în sine ca pe obiective care tocmai ce au devenit principale, atunci când lucrurile merg rău. Dacă te laşi guvernat de un Excel şi mă refer aici la calcule dar şi la planul de antrenament, îţi va fi exponenţial mai greu. Adaptabilitatea este crucială pentru că trebuie să mergi mai departe cu încredere maximă în acel plan B (care repet, trebuie să devină plan A). Consider că planurile astea trebuie să fie unele ambiţioase dar realizabile. Nici prea dure dar nici prea facile. Prea dure şi rişti să nu atingi niciunul. Prea facile şi rişti să te complaci într-o situaţie confortabilă şi să ai regrete apoi că ai fi putut mai mult. Aşa că gândeşte-le bine.

Alerg pe un traseu care începe să devină liniar şi tot mai deluros. Îmi respect cu stricteţe planul de hidratare şi de nutriţie, la fel şi ritualul de oră fixă. Deja nu mai suport gustul de dulce al gelurilor, smochinelor şi glucozei. Dar trebuie să mănânc. Apelez însă la un truc pe care mi l-a spus Aris: atunci când nu mai suporţi un anume gust, mănâncă ceva sărat; sărat după dulce are un efect similar cu cel pe care îl are cafeaua mirosită de degustatorii de vinuri – „şterge” pentru o perioadă acel disconfort pe care-l ai la înghiţirea mâncării dulci.

Mă simt cam consumat din punct de vedere fizic. Am crezut că cele 28 de grade (la umbră), amplificate de efectul asfaltului nu mă vor solicita atât de tare. M-am înşelat iar asta se observă din split-urile de mai sus. Dar mai pot şi când simt că nu mai pot Emilian îmi spune de pe mânecuţă: „Ştii bine că atunci când simţim că nu mai putem, suntem de-abia la 60%…”.

Seara se lasă iar eu ajung la următorul punct cu lucruri personale, unde îmi pun vesta reflectorizantă şi frontala. Pentru a evita consumarea bateriilor, le-am pus în frontală exact înainte de a-mi lăsa bagajul în grija organizatorilor.

Durerea începe să mi se plimbe prin corp. Din tălpi urcă spre genunchi, şolduri, fese, umeri, cap. Dar iau un Tador şi trece sau cel puţin devine mai tolerantă.

Alerg tot mai încet, încep să-mi târşesc picioarele, aud asta. Primul semn că biomecanica începe să se destrame şi ea. Din când în când mai alerg alături de diverşi concurenţi, majoritatea la ştafetă. Eterna întrebare pe care o primesc este dacă alerg singur, dacă am suport şi la a câta tentativă de terminare a cursei, sunt. Încep să devin irascibil însă tipii ăştia mă fac şi să zâmbesc dându-mi în acelaşi timp un boost de încredere şi energie: „Your first time?!?”, „Yes, yes…”. Unul chiar îmi zice: „Ooo, tough motherfucker!”. Îi zic ceva de genul: „Stai frate, zi-mi asta când m-oi vedea la finiş…”.

Îngerul meu păzitor tot îmi iese în cale cu gheaţă, facem cunoştinţă şi mă îmbărbătează.

Lumina frontalei începe să mă hipnotizeze, n-o mai suport nici pe-asta. Aşa că o sting din când în când, în locurile unde am vizibilitate. Îl termin şi pe-ăsta şi încerc să mă mobilizez singur.

Deja nu prea mai ştiu la care punct de pe wristband mă aflu dar încep să fac calcule pentru a afla asta. Îmi ies iar ăsta e un semn că procesorul încă îmi funcţionează. E de bine. Încerc să îmi probez calculele întrebându-i pe voluntarii din fiecare punct la ce distanţă de următorul mă aflu şi cât de departe se află următorul punct unde avem bagajele. Voluntarii sunt exemplari însă nu ştiu o boabă de engleză şi nici nu ştiu prea multe informaţii, altele decât cele referitoare la punctele în care stau ei.

La fiecare astfel de punct este mare iureș. Pe lângă voluntari, în punctele astea se află și ceilalți participanți ai echipelor de ștafetă plus susținători ai celorlalți ultramaratoniști. Ori de câte ori mă apropii de un astfel de punct, ridic mâna cu cipul în sus, iar voluntarul care trebuie să îmi scaneze cipul ridică și el dispozitivul electronic de scanare. Vă jur că în acele momente mă simt ca Rocky după un meci de box: când mă zăresc, absolut toți oamenii din acel punct încep să aplaude și să mă încurajeze frenetic. Este un sentiment extraordinar.

Ajung la penultimul punct în care am bagaj, situat la km 144,3. Mă dau cu body glide, e rece și îmi mai calmează iritațiile astea blestemate. Stomacul începe să-mi dea semne aiurea și nu-l condamn. Dar îi dau un Imodium. Îmi sparg fiola de magneziu și o sorb cu nesaț. Îmi refac proviziile din centură dar realizez că am stat cam mult în punctul ăsta, iar timpul nu-mi mai este de ceva timp aliat. O iau la sănătoasa dar fac o altă greșeală care mă putea costa cursa: din grabă, uit să-mi iau bluza cu mânecă lungă.

Alerg în continuare, așa cum pot. Planul C devenise de ceva timp obiectivul meu principal. Dar după 2 km încep să am accese de hipotermie… Mușchii mi se blochează iar convulsiile mă cuprind. Absolut tot corpul începe să-mi tremure iar dinții îmi clănțăne în gură gata să mi se spargă. Asta e ceva nou, nu mi s-a mai întâmplat. Încep să cerșesc de la oameni și concurenți o bluză însă mă refuză cu toții, poate din cauza faptului că se așteaptă să nu mai primească bluza înapoi. Nu știu dar eu mi-aș fi dat haina unui alergător aflat în agonie, chiar dacă aș fi rămas gol… În fine…

Dar, la cățiva metri în fața mea, zăresc un concurent la proba de ultra. Îl recunosc pentru că se târăște literalmente. Lânga el aleargă un puști cu un rucsac în spate. Este fiul lui. Le cer o bluză, alergătorul se uită la mine iar în ochi îi citesc disperarea și în același timp indiferența… Imaginea acelui om mă urmărește și în aceste momente când rememorez cursa… Puștiul îmi spune că la următorul punct, mama lui care îi așteaptă, îmi va da o bluză. Nu cred o iotă din ce-mi spune și simt că pentru mine cursa se va termina prematur aici, cu o greșeală tâmpită… Dar continui să merg…

La următorul punct însă, mi se întâmplă ceva definitoriu pentru mine… Un alt înger păzitor îmi sare în față sub forma mamei puștiului de mai devreme… Doamna se dezbracă și îmi oferă polarul dânsei… Nu știu cum aș putea să vă descriu ce am simțit atunci pentru că trebuie să fi trecut printr-o astfel de situație ca să fiu pe deplin înțeles. La văzul acestei doamne, toată disperarea și tensiunea acumulate până la acel moment ies subit la suprafață. Încep să plâng ca un copil… Mă îmbrac, mă ia în brațe și îmi spune: „You can do it!”. Încerc să-i spun că m-a salvat dar nu-mi găsesc cuvintele, tot ce reușesc să fac printre hohotele de plâns este să-i arăt îngerul de pe tricou și să îi arăt prin semne că asta reprezintă pentru mine, un înger. Îmi zâmbește.

Plec mai departe îmbrăcat. Deja știu că mai am șanse să termin. Încep să fac calcule: cât mai am ca distanțe, ca timp, cu cât alerg/merg, ritmul cardiac. Domnul Gilles mă depășește alături de fiul său, Angel, cu care aleargă cot la cot. Îl întreb dacă crede că pot termina în timpul limită, mergând. Îmi spune că am să reușesc cu o condiție: să nu mă mai opresc la punctele de alimentare. Nu pot să fac asta, sunt deja cam praf… Însă n-am de gând să mă dau bătut acum… Știu însă că, oricât aș fi de dărâmat acum, venirea dimineții mă va trezi din nou la viață.

Dimineața vine, iar eu sunt deja încălzit. Renunț la polar pe care mi-l leg la brâu. Începe o ploaie mocănească dar îmi place.

Sunt prins din urmă de Marius, suportul pe bicicletă al lui Aris. Dar Aris nu este lângă el… Aflu de la Marius că Aris a ieșit din cursă… A călcat pe o rădăcină de copac crescută pe sub asfalt și a suferit o fractură de metatarsiene… Mă doare să aud asta, țin mult la omul ăsta… Asta e…

Marius îmi dă un baton și îmi spune că Dragoș este mult în spate… Îmi fac griji și pentru el… Dragoș avea însă să spulbere orice închipuire de-a mea… Aveam să aflu de-abia la finalul cursei, când a intrat în cameră cu banda de finiș și medalia de gât, despre toate greutățile prin care a trecut… Spun doar atât: omul ăsta a îndurat dureri cu o tărie psihică și cu o detașare care l-ar face invidios pe orice spion capturat pe teritoriu inamic.

Încep să am crampe. Nu mi se întâmplă asta niciodată, nu fac crampe decât atunci când mă împing în peretele bazinului de înot. Îmi simt gamba stângă atât de umflată încât îmi vine să tai gambiera de compresie. Am nevoie de magneziu dar mai am până la ultimul punct în care am bagaj.

Văzându-mă, un suporter pe bicicletă mă întreabă dacă am nevoie de ceva. „Magnesium…” îi zic. Îmi oferă o folie cu pastile… Iau una. Încep să alerg chiar dacă simt că nu avansez deloc. Dar subit mă ia somnul… Îl ignor… În decurs de câțiva km, mai iau 2 pastile… Dar somnul mă ia din nou… Un somn atât de pregnant, aproape ca un leșin. Mi se închid ochii. Mă scutur dar nu reușesc să mă dezmeticesc. Caut din priviri o bancă, un petic de iarbă. Vreau să mă așez și să dorm însă realizez că dacă fac asta, s-a zis cu mine… Dar observ un tipar în toată această întâmplare: somnul mă ia după ce iau una din aceste pastile. Scot folia din centură și citesc: Magne B6. E clar… Nu știu exact explicația din punct de vedere chimic însă știu că Magne B6 este recomandat celor cu probleme de somn, pentru a se liniști. Probabil că o fi de la proporția de magneziu vs. B6 din aceste pastile în sensul în care conțin mai mult B6 decât magneziu. Până la urmă și eu iau magneziu (însă fiole) și B-uri și nu am nimic. Cred că B6-le din aceste pastile mă relaxează prea mult.

Am nevoie de energie de undeva. Ating din alergare cu palmele vârfurile boscheților de pe marginea drumului și îmi închipui că sunt susținătorii de pe ultimele sute de metri de dinainte de final… Funcționează.

Ajung la ultimul punct de alimentare în care aveam bagajul. Îl iau, mă bag între două autocare parcate și încep iarăși procesul de gresare. Las aici polarul salvator, frontala, vesta reflectorizantă și îmi schimb tricoul cu cel inscripționat cu Pădurea Copiilor. Îmi iau magneziul meu, pastilele cu sodiu. Las și șapca și imi pun bentița. Zăresc și steagul României pe care îl pusesem cu o zi înainte. Dar ezit în a-l lua. Mă uit la el și îmi spun că n-are rost, ceasul ticăia în defavoarea mea, iar eu credeam că am șanse de 50% să finalizez cursa în timpul limită. Ma simțeam ca în acel coșmar povestit în prima parte: că iau steagul și nu reușesc să termin. Ar fi fost o decepție care mă putea dărâma psihic pentru o bună perioadă. Dar în timp ce analizam situația, privirea îmi cade pe o bucată de hârtie care stătea ușor îndoită în rucsac. O iau, e scrisă. Conține un mesaj de la prietena mea, un mesaj de încurajare… Încep să plâng pentru a doua oară… Sunt însă furios, furios pe mine și pe gândurile mele negative, furios că sunt gata să accept un eșec de parcă ar fi o victorie. Iau steagul, îl leg la brâu și cu hârtia în mâini încep să alerg așa cum mai pot, plângând.

Traseul devine tot mai liniar. Soarele a ieșit și el dintre nori și acum încep să îmi dau seama cum mi-ar fi fost dacă aș fi plecat în cursă cu bentița, nu cu șapca. Mă simt supraîncălzit și parcă nimic nu-și mai face efectul. Traseul nu este umbrit absolut deloc. Nu mai pot alerga, de-acum doar merg. Însă corpul mă doare mai tare când merg decât atunci când alerg… Pur și simplu cred că s-a obișnuit așa. Nu mai suport să privesc în față pentru că nu observ nicio diferență față de atunci când mă opresc efectiv, parcă nu înaintez deloc…

La un punct de alimentare îl intreb pe un voluntar cât mai este până la următorul, 7 km îmi zice. O iau din loc alergând dar mă cam apucă nebunia. Îl întreb pe un susținător pe bicicletă cât mai e până la următorul punct, 7 km zice și el. Continui și după alte 10 minute îl intreb pe altul, cică tot 7 km… Mă apucă disperarea. Cum dracu’ tot 7 km când eu alerg de 20 minute?!? Oamenii ăștia aveau GPS-uri, de-aia i-am întrebat, așa că primul instinct îmi spune că voluntarul s-a înșelat. Disperarea asta e primul semn ca încep să clachez psihic. Al doilea semn este faptul că nu mai pot face calculele cu privire la șansele de a termina cursa în timp util, calcule pe care le făceam foarte ușor acum o oră… Știu ce urmează și nu prea am cum să mă împotrivesc, creierul mă lasă… Nu e prima dată, știu cum e. Dar e prima dată în cursa asta. Nu mai găsesc nimic de care să mă „agăț” pentru a continua. Cuvintele nu mai funcționează, imaginea celor de acasă mi-este tot mai încețoșată, motivație zero.

Nu mi-e rușine s-o spun. Am căzut efectiv la pământ (la figurat)… Creierul ăsta care nu reușește să mă împingă înainte începe acum să ticluiască un plan josnic. Detaliile se leagă între ele astfel încât eu să găsesc calea cea mai facilă de a ieși din această situație. Încep să mă gândesc că trebuie să opresc o mașină, dar nu trebuie să fie mașina de suport a vreunui sportiv, trebuie să fie localnici. Dacă au de gând să mă toarne, am ceva bani la mine ca să le închid gurile. Dacă reușesc, nu e tocmai OK pentru că organizatorii vor vedea pe timpii intermediari că între punctul A și punctul B de-abia m-am târât, iar între punctul B și C am zburat. Nu, nu merge așa. Dar știu ce fac: mă lasă înaintea următorului punct de verificare, mă așez pe o bancă, îmi trag sufletul puțin și apoi plec mai departe. Cam la asta mă gândeam și cine credea că mintea sănătoasă n-o poate lua razna într-un ultim instinct de autoconservare, s-a înșelat. Psihicul meu de oțel, cu care plecasem în cursa asta, acum este dărâmat. Încerc să scap de gândurile astea dar nu pot. Dar insist pe alungarea acestor demoni, așa cum am insistat și până acum cu alergarea asta. Încep să vorbesc cu mine cu voce tare. Și îmi spun că nu sunt eu Vlad ăsta care pune la cale planurile astea mârșave, ăsta care nu reușește să se remonteze acum când mai are puțin până la împlinirea unui vis. Nu, nu trebuie să continui așa, cu gândurile astea. Reîncep să alerg. Nu aș putea face asta niciodată. Mai bine abandonez.

There-is-always-a-way-to-escape-and-if-you-don-t-fContinui. Așa cum mai pot dar continui. Mă dor talpile iar gelul încălțărilor deja nu-și mai face efectul. Simt că alerg desculț. Fiecare pietricică e acolo, o simt. Și nu mă înselam. La câteva zile după cursă, când m-am uitat la tălpile încălțărilor, acele bucăți de cauciuc dur care sunt în contact cu solul, pur și simplu intraseră în stratul al doilea al tălpii, cel de spumă moale.

Îmi iau repere și încep o sesiune de fartlek cu pace de peste 8 min./km. Astfel, ochesc o mașină la ceva distanță și îmi spun că voi alerga până acolo. Bag capul în pământ și dă-i și aleargă. Când ajung lângă mașina în cauză, o zăresc cu coada ochiului și ochesc un stâlp sau un semn de circulație până la care îmi spun că trebuie să merg. Și tot așa. Tot așa timp de 20 km. Ultimii km.

Ultima coborâre mă surprinde într-un ritm extrem de încet. Sunt mulți oameni de o parte și de alta a drumului ăstuia. Susținători, atleți sau localnici. Când mă vad încep să aplaude și să strige pe limba lor. Îmi dezleg steagul de la brâu și îl ridic deasupra mea, ținându-l cu ambele mâini. Intru pe o alee mărginită de garduri pe care sunt prinse panouri publicitare și îmi aud numele strigat la microfon. Realizez că nu mai pot face acel sprint de final și mă gândesc la vorbe lui Atilla, sunt mulțumit.

Văd doi voluntari care țin întinsă o bandă cu numele meu pe ea și, pentru a treia oară, cedez emoțional. Nu-mi pasă că printre cei aflați la finish și care mă aplaudă încontinuu, se află și acel înger care-mi apărea în cale cu gheață. Se bucură că mă vede, mi-a spus-o la petrecerea de premiere. Nu-mi pasă că arat ca dracu’, schimonosit de emoție, într-o poză pe care ar trebui s-o arăt nepoților.

IMG_0892Opresc cronometrul la 30:48:52. Termin pe locul 45 (nu 42 cum crezusem inițial) din aproximativ 75 de finisheri, dintr-un total de cam 190 participanți. Judecați voi dacă această cursă a fost grea sau nu.

Acela a fost momentul meu. Pentru că acolo, cu câteva zeci de metri înainte de final am realizat într-adevăr ce am reușit să fac. M-am simțit extraordinar, chiar dacă doar pentru câteva momente. Dar acele momente vor rămâne ale mele pentru mult timp. Cam asta a fost.

IMG_0891Nu poți controla totul. Planurile se dau peste cap mai repede decât le-ai făcut și oricât ai fi de bine pregătit fizic și mental, o mică problemă poate degenera astfel încât să ieși prematur din cursă. Pentru că pur și simplu, cursa este atât de lungă iar timpul petrecut în efort este atât de mare încât hazardul își poate face simțită prezența atunci când te aștepți mai puțin.

Am încercat să creionez detaliile cursei și ce m-a determinat pe mine să merg mai departe în ciuda unor evenimente mai puțin plăcute. Dar nu vă închipuiți că nu mi-a plăcut. Nu. M-am bucurat de absolut fiecare moment din această aventură, fie că mă credeți sau nu și asta pentru că făceam ce-mi place, trăiam un vis. Iar cu fiecare pas, eram tot mai aproape de îndeplinirea lui. Cu fiecare pas mă simțeam într-un mod paradoxal, mai slăbit dar tot mai puternic, mai bogat.

Am trăit momente de tensiune și încrâncenare maximă, iar eliberarea a venit într-un mod pueril, prin lacrimi. Dar cel mai important este că am legat relații extrem de profunde atât cu voi cei care m-ați susținut și care ați donat pentru Pădurea Copiilor (vă știu mai mult sau mai puțin pe toți), cât și cu cei cu care am plecat la drum către aventura asta. Attila, Dragoș, Florin, Aris. Oameni maturi, calculați, gata oricând să te ajute, gata oricând să dea totul pentru a reuși. Cred că mentalitatea asta îi guvernează și în viața de zi cu zi. Am învățat multe de la ei și continui să o fac. Pentru că povestea noastră nu se încheie odată cu UltraBalaton-ul, ea tocmai a început.

În încheiere, sper să vă fie de folos toate aceste detalii. Până la urmă ȘI ÎN ASTA constă frumusețea acestei tagme a sportivilor amatori: noi nu concurăm pentru premii pentru că noi nu trăim din asta. De-asta consider că noi trebuie să ne împărtășim unul altuia „secretele” astfel încât cât mai mulți dintre noi să se bucure de astfel de lifechanging events. 🙂

Nu dau sfaturi, până la urmă, fără falsă modestie, am reușit ceva ce oricine poate. Singura povață este: încercați, s-ar putea să vă placă. 🙂

Vă mulțumesc mult pentru tot.

11296957_899111240146017_92642119_o 11311675_1023358964348863_1980335747_n 11411678_10155675674245344_5616719925960012237_o

Anunțuri

16 gânduri despre “UltraBalaton 2015 – O lecţie de viaţă

  1. Pingback: Un alt fel de clinică | Vlad Tănase

  2. Pingback: Mission I’m possible | Vlad Tănase

  3. Pingback: Partea bună a accidentărilor… Există aşa ceva? | Vlad Tănase

  4. Vio

    Buna, Vlad! Felicitari pt toate cursele la care ai participat, si pt rezultate! 🙂 Imi poti spune te rog la ce cabinet il gasesc pe doctorul Osean? Intr-o perioada alergam si eu si tinteam un maraton, intre timp am intampinat niste dureri de spate care nu ma mai lasa…de cateva luni. Multumesc anticipat de raspuns.

    Apreciat de 1 persoană

  5. Pingback: O altfel de clinică - Vlad Tanase

    1. Multumesc mult, Florin! 🙂 Sincer, nu mai stiu exact la cat s-a ridicat totul… Dar depinde… Ai inscrierea, drumul (noi am fost cu trenul), cazarea (noi ne-am cazat la Club Aliga unde era startul/finishul), mancarea, echipament (daca nu ai deja), bani de cheltuiala, nutritie/hidratare in cursa (chiar daca esti insotitor). Costa ceva, dar eu zic ca merita. Este un eveniment misto. 🙂

      Apreciază

  6. Tina

    FOARTE FAIN – si experienta si articolul (tot citesc aici la el de 3 zile, printre task-uri ba ma minunez ba mai rad :)) )!! felicitari pentru TOATE rezultatele de pana acuma si mult succes cu planurile pt viitor 😉
    p.s. cum de nu schimbi poza cu citatul motivational „There is always a way….”, sigur gasesti unu in care FIND ii scris corect 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s