6633 Ultra – Prima parte

Înainte de a începe să citești aventura mea, aș vrea să-ți spun că m-am mutat cu cățel și purcel 🙂 aici: http://vladtanase.ro/.

Sper să-ți placă noul meu blog și să creăm astfel o trainică legătură.

P.S. Blogul de pe care citești aceste rânduri va fi șters în curând așa că te aștept în casă nouă! 🙂

Suntem în maşină acum, ne întoarcem către Whitehorse, locaţia unde va avea loc o mică ceremonie de premiere. Avem un lung drum de parcurs, vreo 1.200 km preţ de mai bine de 19 ore. Canada este mare, mare rău. Suntem Andrei, Tibi, eu şi cu Martin, unul dintre organizatorii concursului, un om deosebit. Referitor la asta, chiar vorbeam cu Martin şi cu Andrei că astfel de concursuri atrag în mare parte oameni de calitate. Nu neapărat că eu aș fi unul dintre ei, dar… Despre asta am să vorbesc mai târziu.

Se întâmpla acum aproximativ un an. Nici nu mai ştiu ce căutam pe internet când am dat peste un clasament al celor de la Red Bull. După cum probabil că ţi-ai dat seama, clasamentul conţinea cele mai dure ultra-maratoane din lume, iar pe primul loc se afla 6633 Ultra. Am intrat puţin în detalii. „The hardest, coolest, windiest and extreme ultramarathon on the planet. This is only for big boys and girls only if you are mad.” Aşa suna o parte din descriere. Iniţial am crezut că este mai mult vorba despre marketing, până la urmă toţi organizatorii de ultra-maratoane vor să aibă cuvintele „cel mai” acolo, în descriere. Cel mai dur, cel mai lung, cel mai vântos, cel mai draguţ, cel mai cel… Orice, dar să vină lumea şi deci banii.

6633-Ultra

Fac o scurtă abatere de la firul logic la poveştii pentru a-ți spune că în opinia mea dificultatea unui concurs, adică să vezi concret dacă este într-adevăr cel mai dur spre exemplu, este dată în primă fază de o banală fracţie: număr participanţi/finisheri. Este simplu. Dar rezultatul fracţiei de mai sus nu este 100% relevant pentru că dacă, spre exemplu, participă doi concurenţi şi termină doar unul, avem un procentaj de reuşită de 50% care este real matematic vorbind, dar nu reflectă fidel situaţia „din teren”. Trebuie să te uiţi la cei doi participanţi şi să te gândeşti de ce au fost doar doi. A fost scumpă participarea? A fost lung concursul? Condiţiile meteo sunt nasoale? Concursul nu a fost promovat suficient? Concret, ce anume a determinat numărul redus de participanţi? Gândeşte-te la asta. Pentru că faptul că au fost doi participanţi şi a terminat doar unul nu-i ştirbeşte cu nimic meritele acestuia din urmă. Nu este vina lui că nimeni nu s-a mai dus la start. A-i minimiza singurului finisher meritele şi a nu-i recunoaşte acestuia eforturile echivalează cu a face acelaşi lucru faţă de sportivii noştri în etate sau faţă de doamnele cu care ne vedem mereu pe la concursuri, nu? Ce vină are o doamnă de 45 de ani care se află mereu pe podium, că doamne de aceeaşi vârstă cu dânsa aleg să facă altceva în tot acel timp în care concurenta noastră se antrenează? Oare n-ar trebui să mă uit cu respect la un domn de 65 de ani care urcă pe podium singur, doar pentru că nu a avut concurenţă? Nu cred… Mă rog… Unde rămăsesem? 🙂

Într-un moment de rătăcire cum mi se tot întâmplă de la o vreme încoace :), îi dau link-ul cu acel top lui Andrei şi îl întreb: „Ce zici de ăsta? Ne băgăm?”. „Pfff, e încărcarea perfectă pentru Deca.” îmi răspunde. Îmi amintesc că las telefonul şi mă duc la frigider, iau o bere rece şi mă pun în canapea s-o savurez. O deschid şi iau iar telefonul, deschid Facebook-ul şi observ că sunt tag-uit într-o postare. Mă uit mai bine şi ochii îmi pică pe o postare de-a lui Andrei care spunea ceva de genul: „Gata, Vlad. Primul pas a fost făcut, ne-am asumat-o în faţa tuturor, mergem la 6633.” Restul nu mai contează. Îmi amintesc că am închis telefonul şi l-am sunat imediat pe Andrei: „Andrei, ce-ai mă? 🙂 Tu îţi dai seama ce e acolo, ce presupune asta? Tu ai văzut cât costă înscrierea? Ce distanţă e de parcurs?” „Stai mă, liniştit. Să vezi ce mişto o să fie, o să ne iasă.” Au început să vină şi încurajările dar sincer am sperat că totul o sa treacă aşa cum toate trec. N-a fost să fie aşa. În curând lucrurile au început să evolueze fulminant precum un bulgare de zăpadă care se rostogoleşte atrăgând după el tot mai multă zăpadă, devenind tot mai mare, devenind de neoprit. Între noi fie vorba, bulgărele ăsta de zăpadă pe care l-am pornit a depăşit graniţele Bucureştiului şi chiar ale ţării pentru că Tibi Uşeriu a aflat de acest concurs de pe blogul lui Andrei, Frank Fumich (SUA) a aflat de concurs tot de la Andrei, iar de la Frank au mai aflat alţi doi concurenţi, Alex Nemet (SUA) şi Michael Hull (Australia), toţi luând-o pe aceeaşi cale greşită… 🙂 Cu acordul prealabil al lui Andrei, vreau să îți arăt puțin (prin imaginile de mai jos) cum au decurs lucrurile. 🙂


Câteva informaţii despre 6633

Distanţa

Concursul la care ne angajasem (mă rog, o făcuse Andrei şi pentru mine :D) că participăm se numeşte 6633 Arctic Ultra şi deja cred că se ştie în ce a constat. Nu-i nimic, îţi mai spun eu o dată pentru că vreau ca povestea asta să rămână aici, cu toate amănuntele ei. Concret, 120 mile (192 km) sau 352,64 mile (566 km), astea erau opţiunile. Puteai opta pentru cursa de 120 mile şi dacă voiai şi mai erai capabil, continuai până la sfârşitul celor 566 km. Plăteai o diferenţă şi continuai, dar dacă pe la km 250 clacai, nu figurai pe lista cu finisheri pentru nicio cursă. Odată ce optai să continui, erai în calculele cursei mai lungi. Era o alegere şireată pentru că 200 km îi puteai duce cu minimum de avarii astfel încât tentaţia era enormă să vrei să continui. Dar să continui nu era deloc uşor, o să înţelegi despre ce vorbesc.

IMG_1866

Condiţiile meteo

Condiţiile meteo erau un alt aspect care trebuia luat în considerare. Temperatura scăzută, vântul şi (aveam noi să aflăm ulterior) umiditatea avea să ne dea tuturor planurile peste cap. Într-o notă separată, s-a exagerat mult pe seama acestor cifre, unele exagerări pornind în urma unor neînţelegeri, de la noi, altele din pur avânt jurnalistic. Cert este că cea mai joasă temperatură înregistrată vreodată în cursă a fost de minus 52 grade Celsius cu rafale de vânt (înregistrate de până la 115 km/h) care au făcut ca la nivelul corpului confortul termic să fie echivalentul unei temperaturi de minus 78 grade Celsius. Cifrele vorbesc de la sine, iar dacă cei care le-au vehiculat au exagerat, atunci da, exagerez şi eu preluând informaţia.

Pentru această ediţie au fost eliminate pre-condițiile de calificare care vizau participarea anterioară la curse în condiții meteo similare, astfel încât m-am putut încadra şi eu. Motivul a fost acela că în ultimii 2 ani au fost acceptaţi participanţi cu minimum de experienţă arctică şi care s-au descurcat mai bine decât „veteranii”.

IMG_0049

Traseul

Mergând mai departe, traseul începea în Eagle Plain şi se termina în Tuktoyaktuk, ultima aşezare omenească situată pe ţărmul banchizei arctice. Practic la finish se termina pământul ca sa spun aşa. 🙂 Concret, 372,8 km din traseu urmau să aibă loc pe autostrada Dempster, o autostradă diferită faţă de ce ştim noi… Una fără asfalt şi atât de circulată încât cele maxim 5 maşini pe care le vedeam zilnic erau un soi de readucere a noastră înapoi pe Pământ. O autostradă care deşi era construită pe permafrost, avea mult mai puţine gropi decât A1 a noastră. Restul de 193,2 km urmau să fie parcurşi pe albia îngheţată a râului Mackenzie care devenea şi el parte din autostradă, gheaţa de câţiva metri grosime permiţând tranzitul camioanelor de până la 40 de tone. În plus, traseul era atât de lung încât se întindea de-a lungul a două teritorii canadiene, Yukon şi Northwest Territories, ceea ce însemna schimbarea fusului orar!?! Asta da noutate pentru mine… Să parcurg o asemenea distanţă încât să trec printr-o schimbare de fus orar… Mai rar. 🙂

Existau 7 checkpoint-uri pe tot traseul cursei lungi, situate la distanţe variind între 37 km şi 113 km între ele. Fiind o cursă self-supported singurul ajutor din partea organizatorilor era apa caldă furnizată în aceste puncte şi adăpostul pentru odihnă, în rest trebuia să ne descurcăm. Fie că eram nevoiţi să topim gheaţă pentru a obţine apă sau că trebuia să înnoptăm sub cerul liber, dacă nu ajungeam la aceste puncte, eram pe cont propriu. Dar nu-ţi închipui că acele puncte erau foarte confortabile, vei vedea în curând la ce mă refer. În plus, la două dintre cele 7 checkpoint-uri şi la finish aveam voie să lăsăm la organizatori lucruri personale astfel încât să nu cărăm toată mâncarea cu noi încă de la început; în orice caz tot ce lăsam în acele puncte nu trebuia să depăşească 10 kg în greutate. Cu toate acestea, una dintre cerinţele obligatorii ale concursului era ca indiferent câtă mâncare lăsai la drop bag point-uri, tu trebuia să faci dovada în orice moment al cursei că ai la tine provizii care să-ţi asigure supravieţuirea pentru minimum 24 de ore în plus… Aveam să aflăm pe parcurs de ce: organizatorii treceau în maşini pe lângă noi şi la intervale de 12 ore, timp în care se puteau întâmpla multe lucruri…

Mackenzie_River_ice_road_-e

Pe site-ul concursului apărea şi un profil al cursei în care ni se arăta foarte prietenos cum plecăm noi de la 800 şi ceva de metri altitudine şi ajungem la nivelul mării. Şi ce frumos arăta… Dar ceva îmi spunea că acel profil ascunde ceva… Pur şi simplu cursa era atât de lungă încât nu aveam cum s-o luam doar la vale. Am avut dreptate şi din păcate am constatat asta în timpul concursului… Am avut apoi şi confirmarea organizatorilor: vreo 5.000 m diferenţă cumulată de nivel pe primii circa 300 km. E puţin, dar cu sania în spate… Dar dacă tot am amintit, să vedem ce-i cu sania asta. 🙂

Greutatea

Self-supported, adică frate, te descurci. Şi ca să ne descurcăm trebuia să cărăm tot ce era necesar. De la şosete, chiloţi, furculiţă şi baterii până la sac de dormit, cort, mâncare, apă, primus, butelii şi ardei iute. 🙂 După cum probabil îţi închipui, să cari într-un rucsac tot ce îţi este necesar într-o astfel de cursă, era practic imposibil. Aşa că trebuia să ni le cărăm într-o sanie-cărucior, adică sanie pe roţi. Desigur, roţile se puteau plia, iar sania devenea sanie :), la nevoie. Ne era permis să ne confecţionăm propriile atelaje, de altfel chiar am văzut concurenţi cu fel de fel de astfel de sănii: unii care le împingeau, altele stil bob în care puteai să şi dormi, cu o osie, cu două, cu patru sau cu trei roţi. Cerul este limita. Cu toate acestea organizatorii nu ne recomandau să ne punem în practică talentele creative în perspectiva acestei curse deoarece era pur şi simplu prea riscant ca abandonul să survină pe fondul unei sănii stricate… Ei ne recomandau achiziţia acestor sănii de undeva din Anglia, de la un furnizor cu tradiţie în domeniu aşa că am renunţat la a lua cu mine căruciorul de la supermarket. 🙂

Sania goală cântarea undeva în jurul a 10 kg, 2,2 kg avea doar copaia la care se adăugau cele 2 osii cu 4 roţi, chingile care legau un sac mare pe sanie, cei 4 saci în care ne băgam proviziile, sacul cel mare în care erau băgaţi cei 4 saci mai mici, hamul şi osiile care ne făceau legătura cu săniile. Ai înțeles ceva? :)) Imaginează-ți doar că arătam ca nişte cai înhămaţi la căruţă. 🙂

IMG_1763


Atunci hai să facem chestii…

După cum spuneam mai devreme, am început să ne mişcăm…pe toate fronturile… Pentru început am hotărât cu Andrei că pentru această cursă vom avea nevoie de un alt „De ce?” decât cel propriu. Desigur că a existat şi mereu va exista un drive personal, să vezi din ce eşti făcut, să reuşeşti în cele mai vitrege condiţii când alţii cedează, să te numeri printre cei puţini care pot (a se citi „vor”) etc. Probabil că ai să crezi că sunt vorbe… Eu nu vreau decât să-ţi spun cum stă treaba în ceea ce mă priveşte şi, poate, să te determin puţin să încerci. 🙂

„De ce?”

Am susţinut Pădurea Copiilor de când mă ştiu, iar în cele mai dure încercări sportive acest proiect mi-a stat pe tricou şi mi-a ghidat paşii spre finish. Ştii asta deja. Am ales această cale şi această cauză şi doar cu ei „am mers” până acum pentru că rezonez cel mai bine cu natura. Dar asta nu înseamna nici pe departe că această cauză este mai bună sau mai rea decât altele. Nu, nicidecum. Este strict vorba de alegeri, de apropiere dacă vrei. Ştiu însă că sunt şi alte cauze cu care empatizez şi nu exclud ca pe viitor să le susţin şi pe acestea. Consider că important este să ajuţi, să faci ca efortul tău să conteze dincolo de propriul „Eu”. Nu este uşor şi spun asta pentru că odată „intrat în horă”, trebuie să „joci” în sensul în care porţi pe umeri o responsabilitate crescută. O responsabilitate faţă de cei care te încurajează şi care susţin prin tine cauza aleasă. Responsabilitatea asta te poate motiva sau te poate sensibiliza excesiv deci este şi bună şi rea, depinde din ce unghi priveşti problema.

Astfel, după cum era de aşteptat, împreună cu Andrei am hotărât să sprijinim Pădurea Copiilor. După câteva sesiuni de brainstorming alături de oameni avizaţi din domeniu, precum Adina Săniuţă sau Razvan Chiriac, a luat naştere campania Aleg să Împăduresc. O campanie cu un mesaj simplu, o campanie pe termen lung căreia noi i-am dat startul. Spun „i-am dat startul” pentru că această campanie nu s-a încheiat odată cu trecerea liniei de finish a 6633, ci a continuat prin participarea lui Andrei Gligor la Marathon des Sables. Foarte pe scurt, noi am mers „la frig” iar Andrei Gligor „la cald” pentru că nu vrem ca din cauza despăduririlor excesive de care ştim cu toţii, să ajungem să organizăm astfel de competiţii în România. Pentru că până la urmă despăduririle şi încălzirea globală la asta conduc: deşertificare şi/sau glaciaţiune. În acelaşi timp vreau să-ţi mai spun că şi tu poţi face parte din această campanie și nu trebuie neapărat să alergi ca noi, ci poţi să-ţi pui pasiunile „la bătaie” pentru Pădurea Copiilor. Cum? Află de aici. 🙂

Rezultatele nu au întârziat să apară, foarte multă lume mobilizându-se pentru Pădurea Copiilor. Cu ajutorul acestor oameni minunaţi, Pădurea Copiilor este mai deasă cu 3.069 copăcei de care noi toţi împreună cu ViitorPlus ne vom asigura că vor ajunge la stadiul la care să ne putem adăposti la umbra lor. Până la urmă despre asta este vorba în acest proiect, despre plantarea ŞI îngrijirea copăceilor. Aceasta din urmă este caracteristica definitorie care m-a atras ca susţinător al proiectului. Vreau astfel să vă mulţumesc tuturor pentru donaţiile făcute şi să vă cer scuze pentru că nu v-am mulţumit personal după fiecare donaţie făcută, aşa cum obişnuiesc să fac… Pur şi simplu nu am putut face asta acum pentru că profilul de fundraising a fost unul comun cu Andrei şi pur şi simplu nu ştiam care pe cine cunoştea. 🙂 Desigur că asta nu înseamnă că, spre exemplu, dacă nu te cunosc, nu-ţi pot mulţumi însă mi-era teamă să nu fac vreo gafă… 😀

IMG_1617


Cei care au făcut tot acest proiect posibil

Cred că nu mai este niciun secret pentru nimeni că astfel de proiecte au nevoie de un sprijin financiar consistent. Este primul proiect în care am avut nevoie de suport din exterior, la restul concursurilor am fost pe cont propriu, cu resurse proprii. Dar la 6633 nu puteam ajunge sub nicio formă decât poate cu un credit şi cum am lucruri mai bune de făcut decât să iau parte la scheme de cămătărie legală, a trebuit să accept că trebuie să apelez la resurse din exterior. Problema este că habar n-aveam cum să fac asta, ori să iei la întâmplare companiile mari şi să le scrii mesaje, deşi o abordare de ultimă instanţă, nu promitea prea multe șanse de succes. Iar noi aveam nevoie de fonduri pentru că timpul trecea, taxa de participare creştea, la fel şi biletele de avion.

Împreună cu Andrei am abordat absolut tot ce ţine de această cursă, la comun, aşa că inclusiv găsirea oamenilor care să ne ajute a mers pe această direcţie. Nu conta cine unde merge, amândoi vorbeam de amândoi.

Au apărut multe voci care nu erau de acord cu abordarea noastră. Concret, de ce să dai bani ca doi nebuni să-şi facă damblalele? De ce să nu dai bani sportivilor profesionişti care fac performanţă? Dacă tot o fac pentru o cauză nobilă, de ce nu aleargă până la Timişoara, spre exemplu? Întrebări perfect valide şi cu care, îţi spun cu toată sinceritatea, şi eu sunt de acord. Cunosc sportivi profesionişti care se zbat pentru fondurile necesare participării la curse unde necesarul de resurse este mult mai mic decât al nostru şi cărora le-au fost închise uşi. Sportivi pe care eu îi stimez şi încurajez cu mare drag. Sau sportivi amatori, cu performanţe cu mult peste ale mele. Voi fi întotdeauna alături de astfel de sportivi pentru că reprezintă pentru mine un model. Eu n-aş putea să mă antrenez cât o fac ei, sunt până la urmă doar un sportiv amator, care face asta în puţinul timp liber pe care-l are. Dar acum, odată cu nevoile inerente unui proiect de anvergura lui 6633, am înţeles cum funcţionează întreg mecanismul şi cu riscul de a fi considerat „trădător” :D, vreau să îţi explic şi ţie.

Din ce am observat eu, totul este un cerc vicios. Un cerc vicios care există acolo de când lumea şi care poate fi înţeles într-o oarecare măsură. Să zicem că eşti un no name ca mine care vrea să meargă „în vacanţă” la Cercul Polar, aşa cum am fost uneori acuzat. Ai nevoie de susţinere, dar nu ştii pe nimeni, aşa că începi să contactezi potenţiali sponsori. Habar n-ai de ei, n-ai pe nimeni din interior. Le spui ce vrei să faci şi îi rogi să te susţină. Le promiţi acoperire media pe care nu le-o poţi garanta, iar ei ştiu asta. În mare, tu le spui că evenimentul va avea acoperire media, iar ei, gândindu-se la câştigul efectiv din promovare, decid dacă te susţin sau nu. La rândul ei, media promovează evenimentul sau nu, dacă sesizează că el prinde la public, adică generează rating şi deci atracţie pentru publicitate. După cum spuneam, acesta este cercul vicios: evenimentul în sine trebuie să prindă, dacă prinde se activează şi media, dacă se activează media este posibil să ai succes în a găsi resursele necesare. Cam aşa funcţionează, este vorba de business. Nu ai idee de câte refuzuri ne-am lovit… Unii potenţiali sponsori ne-au cerut plan media din care să reiasă că dacă ei ne susţin cu, să zicem 5.000 Euro, au de câştigat (a se citi „au economisit”) din publicitate 10.000 de Euro. Alţii au zis că nu vor obţine publicitatea necesară acoperirii „investiţiei” decât dacă unul dintre noi ar muri acolo… Sincer, ți-ar mai veni să faci vreun efort când vezi astfel de abordări? Mie unul mi-a fost foarte greu să continui, dar am crezut în proiectul ăsta.

Dar noi nu aşa am reuşit. Noi ne-am gândit să mergem la Cercul Polar pentru că aşa am gândit campania Aleg să împăduresc, acesta era mesajul: Nu vrem deşertificare, nu vrem glaciaţiune, vrem păduri! Apoi nu aveam ce plan media să prezentăm potenţialilor sponsori pentru că nu aveam televiziuni la cheremul nostru. Singura promovare de care a avut parte proiectul, până la momentul la care deja aveam toate fondurile strânse, a fost din partea unor prieteni blog-ări sau a altora care au simţit că trebuie să dea asta mai departe în social media (mulţumesc mult, oameni buni!). Atât. Izbindu-ne de tot mai multe refuzuri am făcut ceea ce trebuia să facem de la bun început: am început să apelăm la prieteni. La oameni care au înțeles că încheierea unui parteneriat cu noi nu presupune o creștere a vânzărilor, ci o relație pe termen lung, bazată pe încredere și respect. La oameni care ne ştiau şi care au încredere în noi. Lor le sunt profund îndatorat, iar pe această cale doresc sa le mulțumesc.

IMG_1762

Clinica Eliade

Ei au fost primii care au ales să ne susțină. M-am dus la acești oameni atunci când nu mai aveam nimic de pierdut. M-am dus frumos, cu prezentarea proiectului în mână. Am stat puțin de vorbă. „Ce vrei, Vlade, să faci?” „Păi, uite, e concursul ăsta (și încep să dau ceva detalii despre cursă) la care vreau să mergem și avem nevoie de …” „Foarte interesant! Plătim noi taxele!” „Dar știi că de fapt suntem doi și…” „Nu-i nimic, cheamă-l aici și pe prietenul tău să ne cunoaștem și dă-mi detaliile să plătim taxele de înscriere.” Cam așa au decurs discuțiile cu cei de la Clinica Eliade. Am plecat ușor buimăcit și neîncrezător înapoi la birou. Cu prezentarea proiectului în mână, prezentare pe care nici măcar n-o deschisesem la discuție, mergeam spre birou încercând să mă pregătesc psihic pentru un nou eșec. Dar mi-am zis că tot ce am putut să fac, am făcut și că de-aici înainte decizia pe care cei de la Eliade o vor lua, va fi în afara controlului meu deci trebuie să mă destind puțin. Ajuns la birou, trimit repede detaliile de plată către Clinica Eliade. În două zile primesc înapoi pe e-mail documentul care atesta plata taxelor de înscriere. Nu mi-a venit să cred. Eram în cărți.

Dincolo de impactul evident pe care vestea că eram practic înscriși în această cursă, l-a avut asupra mea, au mai fost câteva elemente care făceau ca suportul venit de la Clinica Eliade să fie și mai incredibil pentru mine. Eu îi știam de ceva vreme, ei ajutându-mă cu recuperarea începând cu perioada post-UltraBalaton și până în prezent. Erau perioade când nu mai puteam ajunge la clinică, iar atunci primeam telefon de la ei întrebându-mă de ce nu mă mai duc, dacă sunt OK etc. Toate acestea fără a pretinde nimic în schimb.

Am încercat multe terapii la Clinica Eliade, despre acestea am scris mai pe larg aici. Și înainte să crezi că este doar reclamă, te invit să le încerci și apoi să îmi spui ce părere ai. Până la urmă, un masaj cred că face toată lumea (mai des sau mai rar), iar când vine vorba de sport, cred că nu facem rabat de la calitate pentru că am văzut pe propria piele ce înseamnă asta. Așa că te invit la Clinica Eliade, ca să poți avea termen de comparație.

Dar cred că mai bine îți expun foarte pe scurt una dintre experiențele mele, iar în sensul acesta, mă văd nevoit să rup puțin firul logic al aventurii mele. Cândva, în iarna anului trecut :), împreună cu Andrei și alți amici, am făcut o noapte albă antrenându-ne în Herăstrău. Gazda: Clinica Eliade. Cum despre acel antrenament am scris mai multe aici, vreau doar să îți spun foarte pe scurt despre pățania mea din acel antrenament.

Nu aveam încălțări de trail, iar încălțările pe care le-am avut la 6633 încă nu veniseră. Ningea de ceva vreme în București așa că Herăstrăul promitea un strat consistent de zăpadă. Cu toate acestea, mi-am luat încălțările de șosea iar din moment ce scopul principal ale antrenamentului nostru era să simulăm cât mai fidel condițiile din concurs și să testăm echipamentul, am făcut greșeala să încalț toate cele trei perechi de șosete pe care le planificasem pentru purtare în cursă. De-abia mi-a încăput piciorul în încălțări, dar am forțat să văd cum mă simt. În acea seară am avut -18 grade Celsius și deși încălțările de șosea sunt subțiri, tălpile mi-au transpirat abundent. Condensul format pe interior și îngustimea încălțărilor nu mi-au priit prea mult. Din cauza frecării degetelor, la ambele picioare, m-am ales cu răni între degetele mici și cele imediat următoare. Pur și simplu, interiorul degetelor mici și exteriorul degetelor imediat următoare erau frecate până la sânge, iar zona destul de inaccesibilă îngreuna tratarea și vindecarea acestora. Nu am sesizat atunci și după ce le-am observat, nu le-am dat prea mare importanță. În 3 zile de la eveniment, nu mă mai puteam încălța în pantofi de durere, acele răni fiind motivul pentru care nu am mai putut participa la Gerar.

6633 se apropia, iar eu începusem să intru în panică gândindu-mă că dacă eu nu pot să alerg 21 km la Gerar din cauza acelor răni, cum aș putea îndrăzni să mă gândesc că voi reuși să parcurg 566 km la Cercul Polar? Am ajuns la medic și cum rănile mi se transformaseră în niște protuberanțe dureroase de piele moartă, mi s-a prescris o cremă care practic ardea acea piele moartă. Mi s-a recomandat să o folosesc până ajung să am practic o arsură din cauza acelei creme, semn că acea piele moartă a fost eliminată. Și așa am și făcut doar că în aceeași perioadă eu urmam o serie de terapii de recuperare fizică la Clinica Eliade, printre care și sauna cu ozon. După două săptămâni am mers la consult la medic, conform programării. În continuare, poate crezi că exagerez și ești liber să o faci, dar eu vreau să îți spun exact ce s-a întâmplat acolo. Ajuns la medic, acesta a început să mă consulte. După câteva secunde în care mi-a analizat tălpile și degetele, mă întreabă la care degete am rănile. Am crezut că glumește, dar părea vădit nedumerit. I-am arătat degetele cu probleme de la ambele picioare, s-a uitat și mi-a spus că este incredibil, că eu ar fi trebuit să am răni foarte urâte din pricina arsurii cauzate de acea cremă. I-am spus că în paralel am făcut și saună cu ozon, de al cărui puternic efect cicatrizant luasem la cunoștință, s-a uitat la mine și mi-a spus să mă încalț. Nu ne-am mai întâlnit de-atunci.

12562467_10207491685745819_182205310_o

Certo

Certo și-a dorit să ne susțină încă de când i-am expus proiectul Loredanei, o bună prietenă care lucrează în această companie. Lor nici măcar n-a mai fost nevoie să le spun detalii pentru că m-am și trezit cu contractul de sponsorizare în față. Certo nu este Mercedes sau vreun alt colos industrial de renume mondial, este o companie care, din resursele disponibile pe care le are, a ales să susțină doi oameni într-un proiect care își propune să lase ceva în urmă. Așa că au făcut-o. Punct.

certo LOGO-182x182

DPD

DPD, pentru că activează într-un domeniu care presupune deplasarea din punctul A în punctul B, a decis să ne susțină cu „mobilitatea” așa că faptul că în urma discuțiilor cu reprezentanții Pădurii Copiilor ei au ales să ne procure săniile, nu mai reprezintă pentru nimeni un mister. Dacă nu erau ei probabil că vechiul cărucior de butelii al bunicilor mei și-ar fi recăpătat din nou utilitatea la Cercul Polar. :))

DPD_logo_redgrad_rgb

Walmark

Cu Walmark luasem contact pentru primele dăți la Transmaraton, concurs la care am participat de câteva ori cu mare drag. Știam că au produse mișto, dar cam atât, așa că susținerea venită din partea lor m-a surprins într-un mod plăcut. Andrei a creat legătura dintre Walmark și noi, colaborarea lor pe termen lung dovedindu-se crucială pentru succesul proiectului nostru.

Walmark_Logo

City Grill

City Grill cred că nu mai are nevoie de nicio prezentare. Până la urmă cred că mare parte dintre noi a mâncat ceva într-una dintre locațiile sale, așa că fie că ai fost la Hanu’ lui Manuc sau la Caru’ cu Bere și tot ai aflat de City Grill. 🙂 La fel ca și în cazul Walmark, Andrei a fost „capul răutăților”, iar pentru asta nu pot decât să le mulțumesc.

logo-city-grill

Susținerea oamenilor de mai sus (pentru că în spatele companiilor sunt oameni, nu? :D) a venit la momente diferite pe parcursul proiectului și sub diverse forme (taxe de participare, bilete de avion, echipament, sănii etc.), dar te rog să mă crezi că fără oricare dintre ei, noi nu am fi ajuns acolo. Susținerea lor a venit exact atunci când a trebuit, iar asta a contat enorm pentru noi și în cursă pentru că trebuia să îi facem mândri de noi.


Nu în ultimul rând, dincolo de oamenii care ne-au susținut și care ne-au facilitat participarea la 6633, eu am avut cu mine acolo la frig și alți oameni care, la fel ca și cei de mai sus, au înțeles importanța unui parteneriat de durată.

Quantum Sport

Parteneriatul cu Quantum Sport a venit oarecum firesc eu fiind deja un consumator fidel al produselor de nutriție comercializate de către ei. Ce am descoperit nou la ei, au fost produsele de compresie CEP, despre care am scris mai multe aici. Mergând mai departe, trebuie să-ți spun că o importantă parte din nutriția mea în antrenamente și chiar și în cursă, a avut la bază produsele comercializate de către Quantum Sport. La fel, pentru că nu cunoșteam produsele CEP, am utilizat câteva piese de echipament în antrenamentele pe care le-am făcut și pentru că ne-am împăcat bine, am luat câteva cu mine și în Canada. 🙂

12642927_225615864439052_6755113019136637166_n

Native Box

Colaborarea cu Native Box a căpătat contur mai mult la inițiativa unei prietene, Ana-Maria Stan care mi i-a recomandat. Foarte pe scurt, probabil că și tu, făcând sport ai grijă cât de cât la ce mănânci și la ce bei. Altfel, unele antrenamente pur și simplu nu ar fi posibile pentru că nu poți (că tot suntem în perioada sărbătorilor Pascale) să ieși la un long run după ce ai mâncat 3 fripturi de miel. Sau, mă rog, poți dar nu cred că o să te simți prea bine nici în timpul antrenamentului și nici după. 🙂 Ne-am văzut, ne-am plăcut și iată-ne împreună. Nu cred că mai este nevoie sa-ți spun că în antrenamentele și concursurile de anduranță, recuperarea fizică trebuie să survină efectiv încă din timpul concursului, motiv pentru care nuciferele furnizate de Native Box au fost de multe ori baza în programul meu de antrenament. În plus, aceleași nucifere ne-au potolit foamea în cursa de la Cercul Polar, fiind uneori singurul aliment pe care îl puteam îngurgita.

12998496_10206665017484116_1324925796222053506_n

Inov-8

Cei de la Inov-8 ne-au furnizat acele obiecte indispensabile alergării (cel puțin în zilele noastre) – încălțările. După îndelungi consultări cu diverși oameni, ne-am oprit la Inov-8 Arctic Claw 300. Nu mai avusesem încălțări de la Inov-8, însă plănuiam de mult timp să achiziționez o pereche de Race Ultra 290. Dar uite că înainte de Race Ultra 290, am avut oportunitatea să mă împrietenesc cu aceste bestii cu gheare de oțel. Și am rămas prieteni. 🙂 Foarte pe scurt, aceste încălțări m-au dus la finish asta deși erau ca noi pentru mine din cauza faptului că nu am avut timpul necesar să îi testez îndeajuns de mult. Talpa groasă care a atenuat perfect șocurile protejându-mi articulațiile, materialul foarte rezistent (GoreTex) și cuiele de oțel încastrate în talpa de cauciuc dur care mușcau din gheața pe care mergeam fără nici cea mai mică ezitare, m-au cucerit definitiv. Pur și simplu, ne-am înțeles de minune cu toate că bestiile au ieșit destul de șifonate din lupta cu 6633. 🙂 Motivul este unul cât se poate de simplu: gândește-te la ce ni se tot recomandă de către producătorii de încălțăminte de alergare – „Mai mult de 400 km nu trebuie să alergi cu o pereche de încălțări.” „Trebuie să ai mai multe încălțări pe care să le alternezi, să le lași să se odihnească după fiecare antrenament pentru ca spuma sau gelul din care este confecționată talpa să își revină”. Eee, eu tocmai ce eram pe care să încalc (și) această regulă.

Una peste alta, deși niște încălțări de nișă, Inov-8 Arctic Claw 300 sunt genul de încălțări cu care nu ți-e frică pe gheață sau zăpadă iar pentru 6633, eu consider că au fost alegerea ideală.


Cercetarea

Continui acum cu fluxul logic al povestirii mele și vreau să-ți spun că, din motive lesne de înțeles, nu puteam sta așa, cu mâinile în sân așteptând să plec la Cercul Polar. Așa că am început să mă documentez, să încerc să aflu ce înseamnă această cursă sau măcar una de genul acesteia. Prima mișcare a fost să citesc pe nerăsuflate tot site-ul concursului, iar pentru că informația era mult prea multă pentru a fi reținută, mi-am făcut un sumar al acesteia într-un Word. Acel document a devenit crezul meu. Făcând niște calcule simple, am ajuns la concluzia că pentru a ne încadra în timpul limită, era destul de OK să parcurgem ca 80 km /zi. „Doable” mi-am zis fără a avea habar cu ce se mănâncă acești 80 km/zi.

Am devorat toate filmulețele de la edițiile anterioare ale concursului, toate interviurile cu cei care finalizaseră și nu numai, în trecut, această cursă. Am căutat sfaturi despre cum să alergi și să te descurci în acele condiții, despre cum să tratezi degerăturile. Am aflat astfel că degerăturile sunt cele mai „parșive” leziuni, unele pe care nu le simți când apar și de care nu afli decât atunci când e prea târziu, când le ai deja. Trebuia să am grijă, acolo nu era de joacă după cum aveam să aflu de la organizatori, mai târziu.

2016-03-15 20.49.10

Tot internet-ul mi-a relevat faptul că recordul all-time al cursei de 566 km (143 ore și 25 de minute adică puțin sub 6 zile) este deținut de Mimi Anderson, în anul (2007) în care a avut parte de cele mai dure condiții meteo întâlnite vreodată pe parcursul acestei curse. Explicația pur fizică (dacă vrei așa ceva) este aceea că în sporturile de anduranță și în special în ultra-maratoane care se întind pe distanțe peste „normal” (a se citi „peste 200 km”) se pare că reprezentantele sexului frumos sunt chiar mai tari decât noi deoarece doamnele sunt genetic programate să tolereze mult mai bine durerea fizică decât bărbații. În sprijinul acestei afirmații, îmi amintesc că citisem undeva că un bărbat n-ar putea tolera durerile suportate de o femeie la naștere…


Contactul cu organizatorii

Martin Like este „creierul” acestei curse. Deși beneficiază de ajutorul unor oameni foarte devotați, totuși, este „vina” lui că această cursă este atât de dificilă. 🙂 El ne-a spus că încearcă pe cât posibil să ne lase singuri acolo cu natura, să ne bucurăm de o experiență arctică din toate punctele de vedere. Acesta este și motivul pentru care, în ciuda unor câștiguri suplimentare, limita celor care sunt acceptați la această cursă este de 30 de participanți.

Am inițiat contactul cu Martin pe e-mail. Cu el am rezolvat absolut toate detaliile, de la înscrierea propriu-zisă până la cazare. Referitor la echipament, Martin ne-a trimis o listă cu absolut toate articolele necesare acestei curse. Lista conținea toate detaliile necesare: denumirea piesei de echipament, descriere, număr de bucăți recomandate și link către magazinul său (pentru că Martin este și proprietarul unui astfel de magazin) de unde le puteam achiziționa. Tot Martin ne-a îndrumat către producătorul de sănii.

Nu puține au fost și întrebările oarecum idioate (dar utile cred eu) pe care i le-am pus, precum cele referitoare la animalele sălbatice. Așa am aflat că ursul polar este unul dintre puținele animale de pe planetă care vânează oameni ca să-i ucidă. Spre deosebire de alte specii de urs sau chiar de leu, care omoară atunci când se simt amenințați sau li se încalcă teritoriul, urșii polari te caută special pentru a-ți veni de hac. Nu aveam însă a ne teme pentru că (cică) nu erau prin zonă, fiind cantonați mult mai departe, pe banchiza arctică. Sursa acestei informații erau chiar inuiții care locuiau pe traseu și care practic cu asta se ocupă, cu vânatul.

Am mai aflat că de elani ar trebui să ne fie teamă și că este foarte probabil să ne întâlnim cu ei pe traseu. Elanul se pare că este un animal orgolios și foarte teritorial astfel încât dacă ar fi fost să ne întâlnim trebuia să dăm înapoi încet și cu capul în jos (e pe bune!). Elanul ar fi perceput astfel că suntem niște animale 🙂 supuse și (poate) că ar fi plecat lăsându-ne astfel calea liberă. În caz contrar, era recomandat să stăm să așteptăm până ar fi plecat. În niciun caz nu trebuia să forțăm trecerea, altfel riscam să ne ia în coarne.

Un alt animăluț 😀 de care ne-a zis Martin și care cică este foarte temperamental este glutonul sau wolverine. Arată ca un mini-ursuleț și cică face mai rău decât omul la băutură. :)) Lăsând gluma la o parte, îmi amintesc că Martin ne recomanda să căutăm pe Youtube după „wolverine vs. bear” să vedem și noi că nu sunt rare cazurile în care aceste animăluțe au pus pe fugă fiare cu mult mai mari și feroce decât ele. Îmi amintesc acum că la auzul celor de mai sus (despre wolverine Martin ne-a povestit când deja eram în drum spre start-ul concursului) Andrei a replicat: „Martin, you should search on Youtube „Romanian vs. wolverine” to see we are much fiercer.” :))) Una peste alta, din fericire, în timpul concursului, nu am avut parte de astfel de întâlniri neprogramate.

Tot cu Martin am soluționat și ultimele detalii referitoare la cazare sau locațiile de unde mai putem achiziționa chestii în caz că uităm ceva pe-acasă. 🙂

Cu uimire am aflat de la Martin de faptul că Mimi Anderson, în drum spre stabilirea recordului cursei, nu a dormit absolut deloc până când nu au oprit-o forțat și au tras-o pe dreapta vreo 4 ore pentru odihnă. O luase razna din cauza privării de somn, aspect de care eu nu aveam (încă) habar având în vedere experiența mea egală cu zero în concursurile multi-day. Un alt aspect pe care l-am aflat de la Martin, unul care îmi ridică părul pe mâini, este legat tot de Mimi și de uluitoarea ei performanță. Se pare că atunci, în 2007, în timp ce ea era în cursă, tatăl ei a murit de o boală cu care se lupta de ceva timp. Tot atunci, ca support crew, alături de Martin se afla soțul lui Mimi și băiatul ei care au aflat primii tragica veste. Cu toate acestea au agreat să nu-i comunice vestea lui Mimi de teamă ca aceasta să nu clacheze psihic. Mimi ajunge aproape de finish și cu doar 10 km înainte, fiul ei coboară din mașina organizatorilor pentru a o însoți în drumul său către victorie. În timp ce alergau, fiul ei încearcă să-i spună ce s-a întâmplat: „Știi mamă, am o veste mai puțin plăcută să-ți dau…” și este oprit până să-și termine fraza de mama lui: „Nu e nevoie să-mi spui, știu că a murit tata…” În timp ce fiul ei se uita la ea stupefiat, Mimi continuă: „Știu că a murit pentru că aseară am văzut un înger…” Inutil să mai spun că exact în seara de dinainte murise tatăl ei. Nu știu ce crezi tu, dar odată cu această scurtă poveste mie mi s-a întărit și mai mult convingerea cum că „(…) dacă vrei să vorbești cu Dumnezeu, aleargă un ultra-maraton.”

Trec acum la câteva aspecte mai „lumești” pe care le-am discutat cu Martin față în față sau pe e-mail. Printre acestea, unul care a suscitat interesul multor oameni atunci când noi eram plecați și anume: proporția mers vs. alergare din cursa asta. 🙂 Buuunnn… Sa vedem.

to run or not to run

L-am întrebat pe Martin care crede el că este proporția ideală de mers vs. alergare în cursa asta. Presupun că dacă ai avut răbdarea să citești până aici, ți-ai dat seama că să alergi 566 km cu o sanie de 30 kg în spate nu te face chiar inteligent. Ei bine, Martin mi-a răspuns că, evident, nu se poate pronunța, DAR mi-a zis așa: la ediția inaugurală, din 2007, din cauza condițiilor meteo extreme, Mimi a alergat doar vreo 3% din întreaga distanță. Asta în timp ce, anul trecut, în 2015, „mulțumită” încălzirii globale, câștigătorul la masculin a alergat 70% din distanță însă a terminat de mână cu câștigătoarea la feminin care alergase doar 30% din distanță. Cum așa? Parcă dă cu rest, nu? Păi nu chiar. Acest lucru a fost perfect posibil datorită strategiei fiecăruia: în timp ce tipul s-a forjat alergând și necesitând deci mai multă odihnă, tipa a mers în timp ce el dormea, recuperând distanța. De fapt cred că și ediția din acest an a concursului este relevantă: Tibi a câștigat la 5 ore și 15 minute distanță de noi, în condițiile în care la un moment dat avansul lui era și de peste 15 ore. Într-o cursă de 566 km, 5 ore și 15 minute înseamnă puțin, crede-mă. Ori noi am mers, Tibi a alergat. Totul ține de strategie, asta vreau să spun. Până și UltraBalaton-ul poate fi finalizat în mers, dacă reușești să ții un pace constant de în jur de 9 minute/km, dar întrebarea este: Chiar poți face asta? Chiar e ușor să ții pace-ul constant în condițiile în care o simplă bășică în talpă te poate scoate din cărți? Eu cred că nu. În fine, cred că ai înțeles ce am vrut să spun. Cât despre ușurința unei plimbări de 566 km, am să-ți spun mai târziu câteceva și chiar te invit să ieși la o tură de 15 km în mers, să vezi dacă vorbesc din cărți sau nu. 🙂

Nu mai vorbesc de faptul că a alerga în acele condiții meteo, putea echivala cu abandonul, riscul să faci hipotermie din cauza propriei transpirații fiind unul foarte ridicat. Concret, dacă alergam, transpiram, iar la -30 grade Celsius transpirația îngheța instantaneu pe corp. Trebuia deci să găsesc cumva echilibrul ideal între viteza de deplasare, efortul depus și momentul în care glandele mele sudoripare începeau să funcționeze în ritm susținut.

Și că tot vorbeam la începutul acestei povestiri despre rata de finisheri ai acestui concurs, am aflat că doar 17 oameni din cam 200 de participanți reușiseră acest lucru. Deci o rată de cam 1/10. În plus a fost un tip, singurul de altfel, care a participat și terminat cursa de două ori. Prima dată a venit, a terminat-o și a plecat, exact ca romanii. :)) Probabil că i s-a părut prea ușoară, așa că a venit și a doua oară, însă de data aceasta nu a mai apelat deloc la ajutorul organizatorilor: a înnoptat exclusiv afară și și-a obținut singur apa necesară hidratării. Și a terminat iarăși. 🙂 Într-o notă separată, cică anual 800 de oameni încearcă să urce pe Everest, iar cei care au reușit să ajungă până acum pe acoperișul lumii sunt ceva mai mult de 4.000 de persoane…

Dar totuși, concret, ce face din 6633 să fie o cursă atât de grea și inaccesibilă? OK, frig, vânt, distanță etc. Dar parcă totuși cam 80 km/zi nu sunt ceva de speriat. Chiar mă întrebam asta cu Andrei înainte de concurs pentru că nici noi nu puteam înțelege de unde rata asta atât de scăzută de finisheri. Martin ne-a lămurit spunându-ne: „Băieți, această cursă, spre deosebire de multe altele, este 80% psihică, 10% fizică și 10% logistică. Cursa asta vă va termina psihic, vă va demola. Acum câțiva ani, l-am găsit pe PJ (ocupantul locului secund din acest an) plângând de frig pe marginea drumului spunând că nu vrea să moară, că vrea acasă. A abandonat. Anul trecut am avut la start 6 ofițeri din armata britanică, 5 au eșuat, a reușit doar unul, o femeie. Și acești ofițeri, la fel ca marea majoritate a celor care eșuează aici, nu reușesc pentru că pur și simplu clachează psihic. Aici nu veniți să vă arătați mușchii, băieți. O să înțelegeți în câteva zile despre ce vorbesc. O să îmi dați dreptate.” I-am dat.


Echipamentul

Dacă vrei să mergi în astfel de expediții, nu trebuie să faci rabat la echipament. Trebuie să te asiguri că ai cel mai bun echipament posibil, nu contează cât costă. Abordarea de genul „Lasă că decât să dau banii ăștia pe o pereche de șosete, mai bine îmi cumpăr două perechi mai ieftine.” te poate costa câteva degete.

Cu lista conținând toate cele necesare, la purtător, ne-am îndreptat către Himalaya, singurul (cred eu) magazin din București de unde ne puteam achiziționa absolut tot echipamentul necesar. Odată ajunși aici, am intrat pe mâna lui David, proprietarul magazinului, căruia Andrei i-a spus: „David, noi avem aici o listă cu cele necesare, dar vrem să te gândești la absolut tot ce ne-ar putea trebui dacă am pleca mâine până la Timișoara, doar că pe o vreme mult mai nasoală.” Zis și făcut. David s-a activat și am început să facem lista. În ceea ce privește îmbrăcămintea am ales să mergem pe articole din lână, evitând clasicul polyester. Motivul este următorul: încearcă să-ți imaginezi țesătura de polyester și pe cea de lână ca pe niște pânze de păianjen, cu diferența că cea de lână este mai deasă și are firele mai subțiri. Acum încearcă să-ți imaginezi că plouă peste ambele țesături, iar unele picături rămân prinse în acestea. Astfel, în timp ce țesătura de polyester, fiind mai rară și având firele mai groase, reține apa sub forma unor picături mai voluminoase de apă, țesătura de lână, fiind mai deasă și din fire mai subțiri, reține apa sub forma unor picături mai mici dar mai numeroase. Tocmai acest proces se întâmplă atunci când transpiri și de-aia, la alergarea în condiții meteo normale, se recomandă polyesterul: pentru că acele picături prinse în țesătură te răcoresc însă tocmai pentru că picăturile sunt mai mari, țesătura se usucă mai greu. Noi nu voiam asta, cel puțin nu la Cercul Polar. Acolo aveam nevoie de lână pentru că acele picături mai mici se usucă mult mai repede creându-ne un confort termic sporit. Deci șosete, chiloți, izmene, bluze de corp, toate de lână. „De lână” în cazul meu pentru că Andrei a mers pe mâna polyester-ului care, deși o variantă mai riscantă (a se citi „vegană” :D), era conformă cu convingerile lui. Nu-l condamn pentru asta. 😀

10345840_10206015829374819_7485288970102704842_n

Pentru condiții extrem de extreme :), ne-am luat și niște bocanci mai ușori pe care aveam de gând să-i încălțăm doar la nevoie. Noi plănuiam să ducem cursa în încălțări de trail, iar în caz că va fi foarte frig, trei perechi de șosete aveau să ne scoată din belea: una subțiere și una mai grosuță, ambele din lână, iar apoi ultima pereche, mai groasă și super flaușată, până la genunchi, urma să reprezinte penultima barieră împotriva frigului la nivelul tălpilor. Slavă Domnului, nu am avut nevoie de acei bocanci. Aaa, să nu uit… Și bocancii și încălțările de trail erau cu 3 numere mai mari pentru a putea acomoda, la nevoie, toate șosetele de mai sus. Întorcându-ma la bocanci, Martin ne-a povestit o întâmplare nu tocmai plăcută de la o ediție anterioară. Unul dintre concurenți a încercat să ducă cursa în bocanci însă din cauza efortului, deși afară era foarte frig, picioarele i-au transpirat abundent. Nu a dat prea mare importanță acestui fapt. A început să aibă dureri în zona tălpilor și a degetelor, dar a tras așa ignorându-le. Când deja nu mai putea suporta durerile și odată ajuns într-unul dintre punctele intermediare, a solicitat ajutorul medicului. Acesta i-a scos bocancii și a încercat să-i scoată și șosetele. A reușit, însă la unul din picioare, odată cu ultima șosetă i-a fost smulsă și pielea/carnea de pe degetul mic, lăsând la vedere doar oasele acelui deget. Din cauza frigului, a transpirației abundente și fără o aerisire corespunzătoare a piciorului cauzată de acei bocanci, nefericitul concurent a făcut cangrenă, Martin povestindu-ne că mirosul de carne intrată în putrefacție care a năpădit încăperea i-a scos pur și simplu afară. Un elicopter a fost chemat la fața locului, iar concurentul nostru a fost retras din cursă. Iarăși mit, exagerare? Habar n-am, dar tind să cred cele aflate.

Peste chiloți și izmene, aveam să purtăm o altă pereche de colanți mai groși, iar peste aceștia o pereche de supra-pantaloni care aveau să se dovedească cruciali. Impermeabili, cu buzunare încăpătoare și fermoare pe toată lungimea piciorului care ne permiteau să-i dezbrăcăm fără a ne descălța, pantalonii ăștia ne-au salvat. În partea de sus a corpului, aveam să purtăm una, două sau chiar trei (în cazul în care condițiile meteo o impuneau) bluze de lână de grosimi diferite. Peste acestea, o bluză dintr-un polar cum n-am mai văzut până acum, un polar care lua forma corpului, moale, conferindu-mi un confort termic optim. Apoi urma o gecuță anti-vânt care avea rolul de a bloca vântul să intre și căldura corporală să iasă. Peste aceasta, o geacă cu glugă, umplută cu puf avea să ne înfierbânte la propriu. Și dacă credeai că am terminat, ei bine nu. Peste această geacă de fâș, plină cu puf, mai venea una pe care eu am numit-o „the ultimate pufoaică”. 😀 Andrei avea deja una, încă din 2010, de pe vremea când nu era vegan și participase la maratonul de la Polul Nord. Ceva mai lungă decât geaca peste care venea, tot cu glugă dar o glugă inteligentă care se mula efectiv pe forma capului, această pufoaică m-a scos din rahat. Pe bune. Geaca plină tot cu puf părea foarte voluminoasă și grea. Am luat-o pe mine și am rămas perplex pentru că efectiv n-o simțeam. Apoi o făceam ghem și o băgam într-o husă cât o cutie de bere de 0,5 l. Plus ca această geacă avea niște buzunare interioare din plasă care aveau rolul de a găzdui pentru uscare sau dezghețare ochelarii sau masca. Ca să îți faci o idee de cât de călduroasă este pufoaica asta, îți spun că am ieșit într-o seară să deszăpezesc mașina, îmbrăcat doar cu geaca asta și un tricou. Să tot fi fost vreo -15 grade C când m-am apucat de treabă. Nu am apucat să dau de 10 ori la lopată că m-am și încălzit atât de tare încât am dat-o jos și am finalizat procesul în tricou. Pur și simplu mi-era mai bine la -15 grade C în tricou, decât mi-era de cald cu pufoaica pe mine.

Mâinile urmau să fie protejate de trei perechi de mănuși. Primul strat era reprezentat de o pereche de mănuși mai subțiri dar foarte călduroase. Apoi venea o altă pereche de mănuși mai groase, atipice, cu două degete. Ultimul strat era format dintr-o supra-mănușă cu un deget care avea același rol ca și supra-pantalonul: dintr-un material subțire, aceste mănuși aveau rolul de a bloca vântul.

Pe cap urma să purtăm căciuli de lână și cagule cu sau fără fante de alimentare, iar la gât eternul buff. Pentru cazuri extreme, am luat cu noi și niște măști speciale care au rolul de a încălzi aerul respirat înainte ca el să ajungă în plămâni. Pentru protecția ochilor aveam să purtăm două perechi de ochelari, în funcție de condiții: pentru soare puternic dar fără vânt – ochelari care acopereau integral orbitele ochilor, pentru vânt – ochelari similari ca dimensiuni și caracteristici cu cei de schi.

Știind că ne vor ajuta enorm la tracțiune, ne-am luat și câte o pereche de bețe ultra-ușoare, iar pentru cazuri extreme, câte două perechi de colțari aveau să ne ajute să ne deplasăm în cazul în care cuiele din tălpile Inov-8-urilor noastre nu ar fi funcționat cum trebuie.

Am împrumutat sacul de dormit de la David pentru că nu avea rost să cheltuiesc o sumă mare de bani pentru un obiect de care nu aș mai fi avut nevoie. Un sac de dormit foarte mișto, care rezista la -25 grade C. La fel, cortul de două persoane l-am luat cu împrumut tot de la David.

Frontale, baterii, beacon-uri pentru semnalizare, veste reflectorizante, butelii, primus, briceag, multitool, bandă izolantă, coardă, rucsaci, genți, o sapă și multe alte chestii. 🙂 Referitor la sapă, îmi amintesc că la un moment dat, în timp ce David ne mai dădea ceva sfaturi, l-am întrebat ce facem dacă în timp ce încercăm să ne facem un loc de campare, lovim și tăiem puțin cu sapa cortul. Răspunsul lui ne-a „încurajat” maxim: „Pe frigul ăla, mă? V-a luat dracu’, muriți toți…”. :))

Inițial am avut câte două termos-uri de câte 1 litru, însă am decis să ne rezervăm alte două de câte 2 litri fiecare, de la un magazin outdoor din Whitehorse. Motivul acestei decizii a fost acela că ne-am gândit că 4 litri de apă de om ar trebui să ne ajungă pe parcursul distanței dintre două puncte de alimentare, evitând astfel să pierdem timp cu topirea gheții. De teamă să nu bubuie avionul :), am lăsat buteliile cu gaz acasă, urmând a cumpăra altele din Whitehorse.

Ca să imortalizăm momentele din cursă, am împrumutat două camere GoPro pe care însă nu le-am prea utilizat pentru simplul motiv că nu le puteam opera decât fără mănuși… Cumva, am considerat că amintirile filmate contează mai puțin decât să îmi păstrez toate degetele (și preferabil să mi le păstrez atașate de corp).

Mai trebuie să-ți spun că nu-mi place să ascult muzică în timp ce fac sport. Nu-mi place. Mi se pare că îmi distrage atenția exact de la lucrul care contează cel mai mult pentru mine atunci când alerg: timpul cu mine însumi. Am realizat însă că 8 zile la Cercul Polar sunt cu totul altceva și că la un moment dat cel mai probabil o voi lua razna. Era totuși mult prea mult timp doar cu mine și cu gândurile mele, devenea periculos. Acolo era cu totul altceva, era de fapt total invers: acolo aveam nevoie de orice distragere a atenției posibilă.

Nu în ultimul rând, pentru înregistrarea cursei și pentru a avea ceva repere cu privire la timpul petrecut, mi-am setat ceasul astfel încât să-mi arate doar cronometrul și ora zilei. Nu avea niciun sens nici măcar să încerc să înregistrez traseul cursei pentru că, din câte știu eu, nu s-a inventat încă ceasul care să poată funcționa 8 zile și în condiții extreme, cu modulul GPS activat.

Nutriția

Tot de la David ne-am asigurat și necesarul nutrițional. Ne-am cumpărat mâncare de aventură ca și mese principale. Mâncarea de aventură este practic mâncare deshidratată, într-o pungă cu zip-lock, peste care torni apă caldă și amesteci bine. Paste cu somon, paste cu soia, chilli con carne și chiar desert (un soi de supă de mure), o „super” mâncare care venea sub forma unui terci scârbos pe care trebuia să-l îngurgităm cumva. Am mai luat și un amestec foarte nutritiv care conținea și toate vitaminele și mineralele necesare nouă și care venea sub formă de pudră în plicuri, Peronin îi zice. Bun la gust, doar că odată turnat în capacul termosului și la contactul cu frigul se transforma în ceva similar unui nămol.

În plus, am cumpărat un soi de biscuiți hiper calorici de genul celor pe care tații noștri i-au folosit în armată. Niște biscuiți chiar buni la gust cu o textură de ziceai că sunt din vată de sticlă, de 2000 kcal/bucată (?!?) adică necesarul zilnic al unui adult și după care trebuia neapărat să bei apă dacă voiai să nu mori pentru că pur și simplu îți stăteau în gât. Odată trecuți de gât, puteai să stai liniștit pentru că dospeau în stomac.

La toate cele de mai sus, am adăugat plicuri de 4:1 de la High5 și nucifere Nut Shot de la Nativebox. Totodată, Andrei a avut cu el (și bine a făcut) niște tablete foarte mișto cu magneziu, potasiu, dextroză și fructoză. Din motive evidente am renunțat la geluri. Urma să avem cele două termosuri de 2 litri cu apa necesară pregătirii mâncării. Apoi unul dintre termosurile mele de 1 litru avea să fie în permanență plin cu 4:1, iar celălalt cu Peronin.

12798954_10206304751477691_811302303971241087_n

Nu am fi avut nicio șansă fără suplimente alimentare, pentru că pur și simplu, cursa avea să ne stoarcă de tot ce aveam în noi. Pastilele de cafeină aveau să ne țină treji și alerți. Capsulele de electroliți, complex B, fier și magneziu aveau să ne ajute sistemele nervos și muscular. Pentru că urma să dăm piept cu frigul extrem, aveam nevoie de ajutor pentru sistemul circulator (circulația periferică) așa că am apelat la capsule cu Ginko Biloba. Vitaminele și glutathione-ul pentru ficat au întregit panoplia suplimentelor. Am calculat toate suplimentele pentru a le lua la câte 8 ore așa că le-am porționat, am pus fiecare porție în câte un șervețel pentru a preveni umezeala lor, apoi le-am băgat în pungi cu zip-lock de la Ikea, pe care am scris numărul zilei pentru care erau destinate și momentul zilei, atribuit fiecare câte unei litere (spre exemplu, suplimentele din prima zi de concurs, pentru ora 8 dimineața erau puse în punga pe care scria 1A, cele pentru ora 16 în punga pe care scria 1B și tot așa). Motivul pentru care am procedat așa era acela că, spre exemplu, nu luam vitamine toată ziua, ci doar dimineața. La fel, nu luam cafeină la 8 dimineața, ci doar la miezul nopții. Nu cred ca mai are rost să-ți spun că, planurile erau doar „pe hârtie”, ori de câte ori acestea trebuiau schimbate, o făceam negreșit. Am mai spus-o: în opinia mea cheia în cursele de anduranță este versatilitatea cu care te poți adapta la condițiile și elementele neprevăzute din cadrul unui concurs.

Separat, ne-am dotat și cu Tador, Ketonal, Imodium, aspirină și alte pastile, în caz că aveam nevoie. Plasturii, fașa elastică, betadina și tifonul au făcut și ele parte din echipament.

Aaa da. Și am trecut fraudulos granița în Canada având în bagaj căței de usturoi, ardei iute uscat și două fleici de slană. Unii mi-au recomandat să iau și niscaiva tărie la mine, dar am uitat. De ce usturoi și ardei? Pentru că am fost perfect conștient de faptul că, în cursă, o să mi se facă poftă exact de lucrurile pe care nu le am la mine și că o să mi se facă greață de la terciul ăla numit „masă principală”. Și am avut dreptate pentru că de multe ori în cursă ardeiul și usturoiul ăla ne-am ajutat să ne hrănim, tăindu-ne din greață și schimbând gustul terciului. Mi-a fost teamă să mai iau după mine în cursă și slana… Teamă din două motive: primul era că trebuia să am grijă de ficatul meu, iar grăsimea aia nu cred că i-ar fi făcut tocmai bine, iar al doilea era legat de animalele care ar fi putut fi scoase din bârloguri de mirosul slanei mele…


Strategia și antrenamentul

IMG_1622

Am agreat cu Andrei să parcurgem întreaga distanță împreună, cot la cot. Deși este un concurs individual, noi am ales această cale din două motive. Primul a fost acela că voiam să ne ajutăm reciproc, iar al doilea a fost acela că voiam să fim primul tandem din lume care reușește să termine această cursă. În acest sens, Martin ne-a atras atenția că toți care au încercat au eșuat lamentabil. Ne-a spus că a avut la start tandem-uri formate din prieteni de-o viață care au sfârșit prin a se certa sau chiar mai rău din cauză că unul dintre ei a stat mai mult la pipi decât celălalt. Dar noi parcă tot mai mult ne doream asta.

Am comunicat foarte puțin cu Andrei înainte de cursă, pentru a nu epuiza subiectele de discuție, știam că acolo vom avea foooarte mult timp să ne cunoaștem. Am stabilit ca în timpul cursei, cel care va fi mai puternic la un moment dat, să meargă la un pas în spatele celuilalt pentru ca cel mai slăbit să nu simtă vreo presiune din pricina ritmului mai alert impus de celălalt, uneori chiar și involuntar. La fel, în cazul rafalelor puternice de vânt, cel mai puternic urma să meargă în paralel cu celălalt acoperind însă flancul din care bătea vântul pentru a-l proteja oarecum pe celălalt. Inițial ne gândisem că o medie de 4 ore de odihnă/noapte o să fie cartea câștigătoare, dar ne-am înșelat amarnic după cum ai să observi în cele ce urmează. Am stabilit fiecare detaliu și ne-am împărțit toate sarcinile pe care le-am avut atât în perioada pre-concurs, cât și acolo, în plină bătălie. Am comunicat în permanență tot timpul astfel încât fiecare să știe de celălalt.

Din informațiile pe care le-am adunat ne-a fost clar amândurora că nu avem ce căuta acolo urmărind să parcurgem distanța integral în alergare. Astfel am fost de acord că trebuie să ne antrenăm…la mers. Teoria sună bine, dar practica… Concret, poate te întrebi cât m-am antrenat pentru concursul ăsta ca timp sau km. Primul răspuns care îmi vine în minte este „Pentru 6633 mă antrenez încă de când m-am apucat de alergat.” Spun asta pentru că pur și simplu, în cele aproximativ 4 luni pe care le-am avut la dispoziție, nu aveam cum să mă antrenez suficient de mult pentru a parcurge 566 km. Așa că atunci când te vei antrena pentru o provocare majoră în plan sportiv, gândește-te că fiecare km parcurs în antrenamente sau alte curse te-a făcut mai puternic și te-a adus mai bine pregătit psihic la linia de start a provocării tale. Concret, în cazul meu, pur și simplu toate regulile trebuiau ignorate. Nu puteam aplica principiile pe care le întâlnești atunci când te pregătești pentru un maraton, spre exemplu, pentru că dacă în planul de antrenament pentru maraton long run-ul cel mai long 🙂 are 30 de km adică cam 71,5% din distanța pe care o parcurgi, ei bine pentru 6633 nu puteam ieși la un long run de 404 km, așa de antrenament. Mi-era pur și simplu imposibil pentru că nu aveam timpul necesar nici pentru un așa antrenament și nici pentru recuperarea imperios necesară de după. Eu aveam doar 4 luni la dispoziție și trebuia să le valorific la maximum. La fel, din lipsă de timp, nu puteam respecta regula celor maximum 10% creștere ca distanță de la un antrenament la altul.

Am apelat iarăși la ajutorul lui Andrei Nana alături de care am creat un plan de antrenament menit să mă ducă cât de cât pregătit la start-ul cursei. Planul a fost unul dur însă nu am reușit să îl respect în totalitate. Mi-era clar că nu voi putea face asta însă am încercat să mă acomodez cu ideea și cu faptul că totuși sunt un sportiv amator care face sport din plăcere și care are totuși alte surse de venit pe care nu trebuie să le neglijeze. :)) În plus, sunt un om normal ca și tine și deși simt o presiune ori de câte ori ratez vreun antrenament, știu că dacă voi regreta ceva vreodată acel lucru nu va fi că nu am alergat mai mult în antrenamente, ci că nu am petrecut mai mult timp cu cei dragi. Așa că am încercat pe cât posibil să mă țin de planul de antrenament a cărui cheie era constanța în ceea ce privește antrenamentele și nu antrenamente lungi cu pauze între ele. Așadar multe antrenamente back to back, ori de câte ori se putea și cât de lungi se putea. Dimineața și seara, de Crăciun sau a doua zi de revelion, nu conta. Corpul trebuia să se acomodeze cu oboseala, dar mai ales trebuia să se acomodeze cu efortul susținut pe fondul picioarelor obosite… În total am parcurs 1.036,8 km în antrenamente de mers și alergare sau cele două combinate. Acestea au durat cam 6 zile, adică vreo 144 de ore.

În general am urmărit ca în antrenamente să am o proporție de 3 km de mers/1 km alergat, dar am avut și antrenamente doar de mers. Am ajuns la un pace mediu de sub 9 min./km la mers ceea ce era foarte bine, însă știam că acolo va fi altceva. Aveam să aflu în scurt timp că una era să merg fără sanie și subțire îmbrăcat prin Politehnică, alta era cu sania în spate și două geci de puf pe mine la Cercul Polar. În plus, tranziția de la alergare la mers este devastatoare pentru organism, aproape la fel devastatoare cum este tranziția inversă, de la mers la alergare, de care „mă bucur acum”. Pur și simplu uită de faptul că poate reziști la shopping jumate de zi fără probleme, să mergi în ritm alert este altceva. Foarte pe scurt, în urma primelor antrenamente m-am ales cu bășici foarte urâte la tălpi și călcâie. În plus am făcut niște bătături aproape anti-glonț la călcâie. Astea sunt avariile cu care te poți obișnui și peste care poți trece. Dar antrenamentele mele de mers nu m-au lăsat doar cu amintirile astea superficiale. Nu. Am început să mă accidentez la șolduri, iar spatele mă durea atât de tare încât uneori nu puteam dormi. De ce toate aceste efecte? Simplu! Pentru că, corpul nu este obișnuit cu acest tip de efort, astfel încât reacția imediată este stricarea biomecanicii cu care corpul tău este obișnuit. Faci pasul mai mare, dai din mâini mai mult, mișcarea șoldurilor este mai pronunțată, impactul este tot mai mult pe călcâi. Toate astea te costă, iar la mers nu este ca la alergare: dacă la alergare rezolvi problema efortului susținut și parțial a accidentărilor mărind cadența, acest lucru nu este posibil la mers. Ca să mergi repede, trebuie să faci pasul mare, nu poți mări cadența și gata. Încearcă și-ai să vezi că dacă încerci să mărești cadența, mersul se transformă în marș iar apoi în jogging. Nu asta voiam.

Nu în ultimul rând, antrenamentele de mers sunt criminale din punct de vedere psihic. Spre exemplu, dacă ai de gând să ieși la un antrenament de mers de 15 km, ar trebui să te pregătești să te plictisești de moarte pentru că dacă în alergare îi poți parcurge într-o oră și-un sfert (dacă alergi cam cu 5 min./km), în mers ai nevoie de două ore și-un sfert pentru a parcurge aceeași distanță (dacă ești mai iute de picior și mergi cu 9 min./km). Te rog să mă crezi când îți spun că atunci când știam că am antrenament de 45 km de mers, nu-mi venea să mai ies din casă. Mi-era frică de ele, de plictiseala aia. Pur și simplu mi se luase de mine, de momentele alea în care ești singur și te antrenezi, nu mai aveam ce să-mi mai spun, la ce să mă mai gândesc. Încercam să vizualizez cursa, mă transpuneam în filmulețele alea pe care le văzusem pe Youtube, încercam să mă văd terminând cursa. Dar totul se limita la imaginile de pe Internet și se scurtcircuita când încercam să trec mai departe, să încerc să-mi imaginez cât de frig este sau cum mă voi simți privat de somn. Pentru că totul era total nou pentru mine… Distanța – mai mult decât dublă față de cea mai lungă distanță alergată anterior. Condițiile meteo – de pe altă planetă, fără nicio treabă cu ce aveam în București. Echipamentul – o nebuloasă totală chiar dacă aveam lista cu ce ne trebuie. Sania – habar n-aveam cum arată în realitate, darămite să mă antrenez cu ea. Totul…nou și vag. În fine…

Partea bună a antrenamentelor de mers, cred că singura de altfel :D, este că dacă vrei să mergi mai repede trebuie să dai din mâini, altfel nu merge, iar datul din mâini previne umflarea articulațiilor. Concret, spre deosebire de sistemul circulator care are inima pe post de pompă care recirculă sângele prin organism, sistemul limfatic nu are o astfel de pompă, drenarea limfei fiind posibilă prin mișcarea susținută a membrelor. Astfel, cu excepția situației în care ai leziuni interne sau externe ale articulațiilor, limfa circulă prevenind umflăturile.

Am dat ture de Politehnică până mi-a ieșit pe nas. Am fost iarăși la părinții mei la Buftea, mergând. În perioada sărbătorilor de iarnă, fiind acasă la Slatina și neavând un parc destul de mare și luminat noaptea, am fost nevoit să mă antrenez exclusiv ziua. Ieșeam dis-de-dimineață și mă întorceam la apusul soarelui când nu mai vedeam pe unde merg. Când weekend-urile mă găseau pe la Mioveni, orașul natal al iubitei mele, ieșeam la antrenament fără un traseu prestabilit. Îmi amintesc că la un moment dat, am întâlnit un indicator către o biserică veche. Parcursesem până atunci 15 km și mai aveam încă vreo 7 până la acea biserică. Am decis să o vizitez și am pornit către ea. Pe drum însă s-a iscat o furtună, ningea viscolit iar eu eram în câmp deschis în pantaloni scurți, cu un tricou și o bluza subțire pe mine. Nu m-am întors, mi-am continuat drumul deși efectiv înghețasem atât de tare încât mersul devenise tot mai greu din cauza picioarelor care-mi tremurau incontrolabil. M-am gândit atunci la ce mă așteaptă și cu toate că nu aveam habar cum o să fie la Cercul Polar, am încercat să îmi imaginez. Atunci, pentru prima dată în mod real și total conștient, am realizat că ceea ce urmează va fi cu mult peste ce sunt eu capabil să îndur. Mi s-a făcut frică, dar m-am dus înainte. Ajuns la biserică, am găsit-o închisă însă m-am simțit împlinit de parcă ajunsesem la linia de finish a unei curse. Îmi amintesc că i-am dat un ocol și că m-am rugat. Nu m-am rugat pentru a reuși să termin cursa, m-am rugat să mă întorc sănătos de-acolo.

Prima prognoză cu temperaturi de până la -20 grade Celsius, m-a prins chiuind de fericire, ca niciodată. Până la urmă trebuia cumva să încerc să mă adaptez cât de cât la frig. Încălțările de trail încă nu ajunseseră, afară deja ningea bine de câteva zile iar eu trebuia să ies la antrenamente. Așa că am ieșit în bocanci, gândindu-mă că trebuie cumva să îi uzez puțin și pe-ăștia pentru a nu avea probleme cu ei în cursă. Inițial mă gândisem că, în cursă, voi căra în spate și un rucsac cu cele trebuincioase, pentru a le avea la îndemână. Am renunțat ulterior la idee pentru că datul rucsacului jos și căutarea diverselor chestii în el presupunea cam aceeași risipă de timp ca atunci când m-aș fi oprit și aș fi căutat în sanie. Astfel, cu un rucsac de 5 kg în spate, îmbrăcat subțire și în bocanci, am ieșit în Politehnică când oamenii se dădeau cu săniile. Am avut nevoie doar de două antrenamente pentru a-mi da seama că a alerga/merge în acei bocanci, fie ei foarte ușori, buni etc. ar fi însemnat abandonul.

Următorul pas în încercarea mea de a mă aclimatiza cât de cât cu temperaturile scăzute a fost să dorm în balcon, în sacul de dormit. Din nefericire pentru mine, balconul meu este închis… Dar am deschis larg toate cele 4 geamuri și am reușit să trag temperatura cu câteva grade bune în jos. Mi-am pus izoprenul, sacul de dormit și gata dormitorul…pentru vreo 2 luni… Am fost luat în râs de mulți alergători care spuneau „Ia uite-l și pe Tănase, doarme și el în balcon ca Roșu.” Dar nu i-am luat în seamă, asta trebuia să fac. Până la urmă dormitul în balcon făcea parte din planul de antrenament, iar astfel de remarci nu aveau sens în opinia mea. Mergând pe aceeași logică am putea cu toții spune la vederea unui alergător prin parc „Uite-l și pe-ăsta, aleargă ca X sau Y”. În fine. Dormitul în balcon s-a transformat într-o mare bucurie pentru Sandra, iubita mea, care de-acum se putea bucura în tihnă de confortul întregului pat. Camera în care dormea, comunică cu balconul în care îmi făceam eu veacul printr-un geam pe al cărui pervaz se odihneau bețele mele de treking. Și dacă inițial nu a prea fost de acord cu plecarea mea, odată ce lucrurile au început să prindă contur, situația a început să se schimbe. Își punea ceasul să o trezească la ora 05:30 dimineață pentru a fi sigură că mă trezesc și că mă duc la antrenament, de teamă că dacă n-o să mă duc, voi păți ceva acolo, la Cercul Polar. Astfel, ori de câte ori întârziam să mă ridic din „pat” Sandra deschidea geamul, întindea un băț de treking și mă împungea cu el să mă trezesc. De multe ori eram treaz însă ezitam să ies la antrenament… Motivul era acela că, deși eram deja înscriși și aveam echipamentul, încă nu strânsesem fondurile necesare acoperirii celorlalte costuri.

Cursa se apropia, iar eu îmi pierdeam tot mai mult speranța că vom ajunge să concurăm acolo. Nu mai aveam chef să ies la antrenamente, mi se luase, mă plictisisem teribil și acum asta. Nema bilete de avion, nema sănii… Nu ai idee cât de frustrant este să faci sacrificii pentru ceva ce are șanse mari să nu se materializeze. În plus, nici nu mă puteam motiva gândindu-mă că, chiar dacă nu vom mai ajunge la 6633, antrenamentele îmi vor folosi pentru alte curse. La care curse m-ar fi putut ajuta antrenamentele de mers?!? Dar Sandra îmi dădea ce aveam nevoie să ies din casă, adică acele ghionturi de la ora 05:30. 🙂

Au ajuns și Inov-8-urile dar nu mă prea puteam antrena cu ei în Politehnică pentru că riscam să trezesc tot cartierul alergând cu cuiele alea în talpă, pe asfalt. Plus că mi-era teamă să nu-i stric… Așa că i-am scos la niște ture prin pădurea Băneasa, dar nu îndeajuns de multe ca să mă simt împăcat că au luat forma piciorului meu. Am început să mă tem și din această cauză, că voi ajunge cu încălțări testate insuficient la cea mai dură cursă de anduranță din lume. Încă un factor de stres…

M-aș fi antrenat și cu sania, deși mai mult ca sigur că aș fi fost ținta unor glume prin Politehnică sau poate că aș fi reușit să fac ceva bani plimbând copiii pe-acolo, cine știe… 🙂 Problema, după cum ți-am spus mai sus, era că…n-o aveam… De fapt noi nu am văzut la culoare săniile până în aeroport, la plecare… Și uite cum noi, în loc să testăm poate cea mai importantă piesă de echipament pe care urmă să o utilizăm la blestemăția asta, urma să ignorăm regula de bază care spune „Nimic nou în cursă!”. Nu am avut de ales… Fiind în contact cu ceilalți participanți, pe Facebook, vedeam postările acestora de la antrenamente în care foloseau săniile și îmi rodeam unghiile de neputință. Asta e… Trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că nu toate lucrurile sunt aranjate și că va trebui să găsesc o cale s-o scot la capăt.

Timpul a trecut și după alte peripeții cu care nu are rost să te încarc, am reușit să rezolvăm toate aspectele logistice ale acestei aventuri. Cu bagajul făcut, urma să plec către încercarea vieții mele. O încercare definitorie pentru mine. O încercare care avea să mă schimbe din temelii, arătându-mi adevărata mea față.

Anunțuri

18 gânduri despre “6633 Ultra – Prima parte

  1. C

    Multumesc mult, Vlad, pentru aceasta postare pe care o asteptam cu nerabdare. Citita pe nerasuflate. Bine structurata, emotionanta, stil antrenant, detalii foarte utile. Toata admiratia mea pentru ce ati realizat acolo.

    Apreciază

  2. Steli

    Abia așteptam postarea și am citit-o pe toată, cam pe bucăți, dar am citit-o! Felicitări încă o data pentru aceasta realizare, nu îmi vine sa cred ca ai reușit și ma gândesc la discuțiile noastre de la munca, în care nu dădeai foarte multe detalii și nici nu păreai încrezător. Am urmărit cursa cu sufletul la gura și acum abia așteptam postarea sa vad cum a.fost. Cat despre articol, am cam rămas cu gura căscată când am văzut poza cu încălțările. Sincer, ma cam așteptam la niște super bocanci…
    Bafta multa, Vlad! Sper sa reușești sa impaduresti cât mai mult 🙂

    Apreciază

    1. 🙂 Iti multumesc din suflet, Steli. Sincer, nici mie nu-mi vine sa cred ca am reusit. 😀 Acum, ca ai citit postarea, intelegi de ce nu dadeam prea multe detalii si de ce nu eram prea increzator: pentru ca pana in ultimul moment nu am fost sigur ca o sa ajung acolo.

      Cat despre incaltari, sa alergi/mergi 566 km in bocanci si cu sania in spate…era moarte sigura. 🙂

      Apreciază

      1. Steli

        Citind pana la capăt am înțeles rezerva ta. Mi se.părea curios, eu credeam ca ești copleșit de teama sau ca asta e o strategie. Mi-am dat seama acum cât a fost de greu. Ma bucur ca ai reușit, uite ce am fi pierdut! Felicitări, din nou! Și felicitări și iubitei pentru ca te-a susținut, nici nu vreau sa știu ce a fost în sufletul ei în zilele competiție. Tot timpul m-am gândit la ea și la ai tai parinti, cum stau cu inima cât un purice. Bafta multa!

        Apreciază

  3. Adrian Gemanaru

    Am respirat la sfarsit !
    Este cu de toate: umor, carisma, ironie si autoironie, suflet, pasiune si evident un strop de nebunie !
    Se pare ca exista cativa oameni in Romania ce nu accepta principiul „merge si asa” !
    Bravos mah !!!

    Apreciază

    1. :)) Multumesc mult, Adrian! Toate cele pe care le-ai enumerat tu s-au regast si in cursa, sa stii. Fara umor, autoironie sau nebunia aia personal n-as fi reusit. 🙂 Multumesc inca o data. Chiar cred ca trebuie sa ai din toate cate putin. Succes in continuare! 🙂

      Apreciază

  4. Patricia Grosu

    Asteptam sa citesc..fiecare detaliu ..
    Si cam asa ai facut.imi place mega mult cum povestesti, cred ca ma regasescc in modul tau de a povesti:)).cu emotie, haz, ironie etc.
    Multu Vlad pentru ca ai stat atat sa detaliezi ..can’t wait for part two.
    Ma tine cu sufletul la gura ♤.
    Ma face sa ma transpun si sa mi imaginez cam absolut totul:)) ca si cun as fi fost acolo.
    Pun pariu ca esti un om fain!

    Apreciază

    1. Iti multumesc mult, Patricia! 🙂 Imi place sa imi aduc aminte si asta vreau: ca prin cele povestite sa va duc si pe voi acolo. Fie macar si doar pentu o clipa. 🙂 Multumesc mult inca o data.
      P.S. Pariez ca si tu. 🙂

      Apreciază

      1. Patricia Grosu

        Da..ne duci..mult si bine acolo..eu asa tare am relationat cu voi prin intermediul povestirilor incat am impresia ca va stiu de o viata:))(freaky, I know) dar sunt putin ‘empatica’ si nu-i chiar vina mea, sau poate e.
        Eu sunt curioasa daca nu ati ramas si cu putine sechele? Psihice/emotionale (oarecum) ma refer? In sensul ca nu ai cum sa nu ramaneti schimbati ..te vezi mai nebun? :)) mai schimbat?( oricum te schimba, dar na) te vezi mai superhuman? Ce simti? Dupa chestiunea asta?
        PS: eu sunt foarte de treaba:))de-aci si modestia

        Apreciază

      2. 🙂 Nu-i freaky deloc, te înțeleg perfect. Dacă vorbim de sechele, îți confirm că astfel de evenimente te schimbă ca om, în bine. Sunt mult de spus… Am să încerc să le expun în partea a doua a povestirii mele. Mai superhuman? În niciun caz, dar cu siguranță mai human și mai umil. Ai să vezi în partea a doua, altfel n-aș avea loc aici să spun nici măcar o mică parte. 🙂

        Mulțumim încă o dată! 🙂

        Apreciază

  5. Pingback: 6633 Ultra – Partea a doua – Vlad Tănase

  6. Pingback: Extreme Movie Night, cu Andrei Roșu, Vlad Tănase și Andrei Gligor

  7. Pingback: 6633 Ultra - Partea a doua - Vlad Tanase

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s