Înainte de a începe să citești aventura mea, aș vrea să-ți spun că m-am mutat cu cățel și purcel 🙂 aici: http://vladtanase.ro/.
Sper să-ți placă noul meu blog și să creăm astfel o trainică legătură.
P.S. Blogul de pe care citești aceste rânduri va fi șters în curând așa că te aștept în casă nouă! 🙂
În căutarea-mi zilnică şi asiduă după informaţii de gen, dau peste multe articole, studii sau opinii mai mult sau mai puţin avizate. Pe unele dintre acestea le verific. Dar uneori pur si simplu nu am timpul necesar. Aşa că tot ce îmi mai rămâne de făcut pentru a trece cât de cât dincolo de semnificaţia efectivă a cuvintelor este să încerc să le trec prin filtrul personal. Cred că aşa facem cu toţii. Concret, încerc să corelez informaţia cu cele câteva experienţe pe care le-am avut, iar în cazul în care informaţia în discuţie are un grad mare de noutate pentru mine, dacă mă pasionează :), încerc să o testez.
Aşa am ajuns la articolul acesta intitulat: „The bright side: Lessons you learn from being injured”. Foarte pe scurt, articolul punctează 4 părţi bune ale accidentărilor din punctul de vedere al unui alergător. Mie unul îmi pare genul de articol care intră în categoria „Vulpea când n-ajunge la struguri zice că-s încă acri.” sau „După ce te-ai fript cu ciorbă, sufli şi-n iaurt.” 🙂 Ceea ce nu înseamnă că informaţia conţinută în acest articol nu este bună. Cum e în cazul meu? Păi hai să vedem. 🙂
Cross training-ul
Înainte de toate, nu vreau sa înțelegi că sunt împotriva cross training-ului pentru că nu sunt, beneficiile acestuia nemaifiind de mult timp un secret pentru nimeni. Doar că din anumite motive şi în unele cazuri, eu obișnuiesc să fac altfel, ceea ce nu-i neapărat bine. Dar poate că şi tu faci la fel. 🙂
Personal dacă am un ultra-maraton de șosea „pe țeavă”, de obicei mă pregătesc pentru el alergând şi doar alergând. De ce? Pentru că uneori timpul nu-mi permite să mai fac şi altceva şi pentru că până la urmă asta o să fac în concurs, o să alerg. Desigur că în cazul în care am destul timp la dispoziție sau în cazul în care concursul va fi unul mai complex, spre exemplu un triatlon sau un ultra care presupune anumite specificități precum transportul unui rucsac consistent etc., intru şi în sala de forță sau urmez un program de cross training, dar acestea deja sunt alte discuții.
În orice caz, n-ai să mă vezi în bazin sau pe bicicletă pregătindu-mă pentru un ultra-maraton de şosea pe plat pentru că în cazul meu şi probabil că şi al tău, după cum am spus, timpul este limitat. Şi după ce că oricum se întâmplă adesea să sar peste antrenamente de alergare din varii motive, ce-ar mai fi ca în loc să acumulez km în picioare, eu să ies cu bicicleta? 🙂 În cazul meu, a nu acumula suficient volum poate echivala cu un eşec, cu a nu termina concursul respectiv sau cu a-l termina terminat. Nu asta urmăresc. Cred că nici tu.
Ca să închid capitolul acesta, consider că informaţia referitoare la cross training conţinută în articolul mai sus amintit trebuie abordată ŞI dintr-o cu totul altă perspectivă: FĂ CROSS TRAINING CA SĂ EVIŢI ACCIDENTĂRILE, nu aştepta să te accidentezi ca să intri în bazin.
Îţi asculţi corpul
Ce să zic… Cam asta ar trebui să facem cu toţii, să ne ascultăm corpul. Din păcate însă, urmarea cu îndărătnicie a unui plan de antrenament este tot mai des întâlnită, acel Excel începe să ne guverneze. Poate este şi din cauza vremurilor pe care le trăim caracterizate de viteză, task-uri şi deadline-uri. Nu ştiu. Dar ştiu că şi eu am uneori această problemă.
Desigur că a-ţi urma planul de antrenament cu stricteţe este de dorit. Îţi aduce satisfacţia că ai făcut un antrenament când erai constrâns de împrejurări şi, ce să mai!, ţi-ai făcut toate antrenamentele, normal că eşti mândru de asta! 🙂 Dar, în opinia mea, este o linie foarte fină de demarcaţie între a-ţi respecta planul de antrenament în sensul în care să ieşi din casă atunci când n-ai chef spre exemplu şi a-ţi respecta planul de antrenament ignorând astfel lipsa de odihnă şi mici dureri care pot degenera în accidentări serioase. Am păţit-o şi nu mai vreau.
Că bine zice acest articol: „While you’re rehabbing an injury, you become more conscious of your limits”. Dar nu trebuie să ajungi acolo. Trebuie să fii conştient de faptul că există anumite limitări ale corpului pe care le ai în acest moment, dar care pot fi împinse tot mai sus. Şi totuşi…pas cu pas. Mai pe româneşte: Ce e mult, strică! 🙂
Reîncepi alergarea cu grijă
Încă un lucru pe care ar trebui să-l facem, dar pe care, iarăşi, eu îl cam uit în mod voit. 🙂 Mi s-a întâmplat ca în timpul refacerii după o accidentare să stau pur şi simplu ca un leu în cuşcă aşteptând momentul să ies odată la alergat. Se întâmpla în timpul pregătirii pentru UltraBalaton 2015 când, pe fondul unei accidentări şi dată fiind apropierea concursului, am început să mă panichez. „Dacă accidentarea asta mă va împiedica să acumulez destul volum pentru concurs? Dacă asta îmi va dăuna? Dacă îmi va dăuna atât de tare încât nu voi termina concursul?” Oare aşa a fost? Probabil, probabil că mi-a afectat performanţa. Dar un lucru e cert: nu mi-a dăunat la fel de mult precum a făcut-o faptul că, panicat fiind, am forţat revenirea şi accidentarea a recidivat. Am sfârşit prin a sta pe bară aproape dublu…
„Deci, take it easy şi ai răbdare. Revino uşor şi gradual. În timp ce faci asta, ascultă-ţi corpul.” Asta îmi spun eu. 🙂
Practică pozitivismul
Articolul recomandă o strategie. Ei zic că dacă de exemplu atunci când urci un deal care ţi se pare că nu se mai termină, să-ţi atingi ceasul şi să-ţi imaginezi că atingându-l resetezi gândurile „negre”, le faci să dispară. Îmi vine să râd pentru că la mine nu funcţionează. La mine. 🙂 Morala din punctul meu de vedere: Fă orice crezi tu de cuviinţă ca să mergi mai departe. Înjură, trânteşte, sparge sau fii zen. Atâta timp cât asta te duce mai departe, fă-o! 🙂
Cam asta ar fi, tu cum procedezi? 🙂
Sursă articol: http://www.runnersworld.co.uk/
Sursa foto: Getty Images
Vlad Tănase 